M-am scuturat în timp ce fugeam de propria-mi fantomă, ignorând durerea căzăturii. M-am uitat în toate părțile dezorientat și am rămas pentru un moment nemișcat, înghemuit, gemând ca un animal rănit. În timp ce îmi frecam spatele rănit, mi-am dat seama că avusesem un coșmar, un coșmar foarte real în care retrăiam moartea lui Juan, accidentul avionului, din nou corpul fără viață al lui Alex în brațele mele. Transpirația îmi cădea pe frunte, mâinile îmi tremurau. Am respirat adânc ceva timp și m-am decis să mă mișc; vroiam să mă îndepărtez cât mai mult posibil de avion, unde pierdusem parte din viața mea. Trecutul meu era teribil, viitorul fără speranță.

Mă durea tare spatele din cauza posturii, din cauza căzăturii sau din ambele motive și aveam frisoane. Am urcat lamentându-mă ca să iau rucsacurile și mi-am dat seama că lipsea rucsacul cu mâncare. Am tresărit de uimire și era să cad iar din copac. Nu puteam să fac nimic fără acel rucsac. Am căutat speriat printre crengi și, când am crezut că nu o să-l mai găsesc niciodată, l-am zărit pe jos cu toată mâncarea împrăștiată. Probabil l-am dat eu jos când am căzut sau în timp ce dormeam. Am coborât cu grijă celălalt rucsac și am adunat tot ce am găsit: trei cutii de suc, un sandviș cu mezeluri, câțiva biscuiți mușcați și plini de furnici , o cutie de punguțe de sare și acele două cutii care până la urmă erau de gutui. Restul dispăruse, probabil mâncat de animale. Așa mi-am dat seama că, de fapt, căzuse pe timpul nopții.

Am decis să fac un inventar de tot ce aveam ca să văd ce puteam folosi și să arunc restul. Nu avea rost să car cu mine ce nu îmi era util și trebuia să știu ce aveam de folos. În rucsacul meu, în afară de mâncare, aveam un briceag pe care i-l cumpărasem tatălui meu, figurile de lemn, o carte despre Africa Centrală, un pachet de șervețele, un binoclu de 8x30, o căciulă kaki de pânză și un tricou pe care scria “I love Namibia”. Din trusa medicală mai aveam o cutie de aspirine începută, o cutie întreagă de antidiareice, un pansament, trei leucoplaste și câteva pastile împotriva amețelilor. Și actele, bineînțeles. În rucsacul lui Juan erau actele lui și, în plus, cele trei pături și o pernă din avion, o carte mică cu fraze din limba swahili, ochelarii lui de soare, o șapcă, câteva batoane de ciocolată, un bidon de apă de un litru aproape gol, o furculiță, o figură mare de lemn a unui elefant și câteva mai mici, un pachet de țigări aproape plin și o brichetă.

Nu puteam să car două rucsacuri așa că am pus toate lucrurile în al meu pentru că era într-o stare mai bună, dar am lăsat deoparte o pătură, perna care era prea mare și toate figurile de lemn, nefolositoare în situția asta; pe care le-am îngropat și le-am acoperit cu frunze. În timp ce aruncam unele lucruri îmi aminteam de persoanele care urmau să le primească: Elena, familia mea, prietenii mei, Alex, Juan... după scurt timp am început să plâng din nou, Nu îi mai puteam vedea niciodată, pe niciunul. De fapt, pe Alex și pe Juan urma să-i văd curând, în Rai sau unde se ajunge după moarte.

Am mâncat pe loc batoanele de ciocolată topite de căldură, curățând cu limba ambalajul până când nu mai rămăsese nimic. Aveau un gust nemaipomenit. Am băut și puțina apă care mai era în sticlă. Atunci mi-am dat seama că trebuia să mă opresc pentru un moment și să mă gândesc la ce trebuia să fac în continuare. Câteva întrebări mi-au invadat mintea: știau rebelii că eu sunt viu?, unde ar trebui să merg acum?

Nu aveam răspuns la prima întrebare. Poate reușiseră să convingă vreun pasager să spună că m-a văzut, poate au căutat prin împrejurimi și au găsit urmele mele sau cutia pe care o aruncaserăm după ce o băusem (o mare greșeală din partea mea, mai ales că atunci mă chinuiam să fug), poate erau peste tot și m-ar fi putut găsi oricum, sau poate nu știau nimic. Orice s-ar fi întâmplat, din acel moment trebuia să am mai multă grijă și să las cât mai puține urme posibil pe unde treceam.

În legătură cu întrebarea despre unde ar trebui să merg; Mi se părea că din avion, în timp ce aterizam, văzusem la orizont un sat, într-o poiană. Nu știam dacă era baza rebelilor sau altceva, dar era foarte probabil să fi fost baza lor pentru că era foarte aproape de locul unde se produsese atacul. Noi zburam din sudul Africii spre nord, așa că m-am gândit că dacă aș fi mers mereu spre nord aș ajunge la marginea pădurii, în altă țară, și ar fi fost mai ușor să găsesc un ajutor. Cât de dor îmi era de prietenii mei în aceste momente! Acum m-ar fi ajutat mult entuziasmul, optimismul și veselia fără margini a lui Alex și capacitatea de a analiza cu obiectivitate tot, seninătatea și curajul de a face față situației ale lui Juan. Cât de mult aveam nevoie de ei pentru a prinde curaj de a înfrunta acestă provocare pe care nu am putut să o evit! Alături de ei ar fi fost mai ușor, s-ar fi transformat totul într-o aventură pe care puteam să o povestim la întoarcere; dar erau morți, uciși, eliminați fără milă la fel ca niște muște, anihilați în cel mai frumos moment al vieții...și eu trebuia neapărat să supraviețuiesc. Nenorociților, ticălo...! Linișteștete, Javier, linișteștete; trebuia să fiu calm, era singura mea opțiune dacă vroiam ca totul să fie bine. Deci, din câte știu soarele răsare din est și apune în vest, așa că parcă răsărise de acolo...trebuia să merg în direcția aia. Dacă reușeam să ajung undeva cu acea tactică de orientare nu se putea considera o abilitate, ci un miracol. Oricum, ca să fiu mai sigur, m-am urcat cu grijă într-un copac din cel mai înalt văzut.

A fost ușor pentru că avea multe crengi pe care le-am folosit ca și scări, chiar dacă cu cât urcam mai sus, erau mai mici și mai flexibile, așa că am avut multă grijă și am încercat să calc exact la baza crengilor, partea cea mai groasă și mai rezistentă. Eram mai sus decât majoritatea copacilor și când am ajuns în vârf peisajul era minunat. O mare de verde se întindea peste tot ca un covor, urcând și coborând, după conturul solului, imitând valurile de apă, o vastă extindere de viață. Numai câțiva copaci mult mai înalți decât ceilalți ieșeau în evidență din imensitatea acelui acoperiș format de frunzișul infinitei coroane a pădurii. Vedeam numai coroane de copaci peste tot, făfă sfârșit. Nici măcar cu binoclul nu se vedea nimic în împrejurimi. Adevărul este că acest lucru nu mă ajuta deloc în căutarea direcției. Am coborât din copac și am ascuns rucsacul lui Juan cu tot ce avea înăuntru, îngropându-l sub un trunchi de copac căzut. Pe ultima sută de metrii, m-am hotărît să păstrez girafa care era pentru Elena. Dacă o puteam revedea, trebuia să-i dau un cadou. Am privit pentru ultima oară în jur ca să fiu sigur că nu am lăsat urme și, când am fost cât de cât convins că nu, am început să merg fără multă speranță. Câtă nevoie aveam de prietenii mei!

În timpul mersului, m-am întâlnit cu păsări colorate cu pieptul roșu strident și restul corpului verde⁶. Zburau cu o agilitate incredibilă printre crengi, într-un stol de doisprezece sau cincisprezece păsări. Când am făcut puțin zgomot, au dispărut imediat. Doar acele frumoase animale m-au făcut să uit pentru un moment de acea senzație zdrobitoare de singurătate cu care mă pedepsea aspra pădurea, o lume apăsătoare, ostilă, nemiloasă, într-o continuă penumbră în care epuizarea, depresia sau sufocarea nu erau decât simple tovarășe de călătorie.

Drumul era greu. Trebuia să fac ocoluri mereu sau să sar peste obstacole. Câteodată vedeam poienițe, dar le ocoleam pentru că îmi era frică să nu fiu văzut. Transpiram încontinuu și îmi era tare sete, dar nu vroiam să beau încă o cutie de suc pentru că mai aveam numai trei. Cred că erau în jur de 25 de grade și o umiditate extrem de ridicată, provocând accentuarea senzației de epuizare și căldură. Mi-am dat jos tricoul pentru un scurt timp, dar m-au înțepat atât de mulți țânțari încât a trebuit să mă îmbrac din nou. Câteodată, tufișurile erau foarte dese și trebuia să îmi fac drum cu un băț pe care îl găsisem și care ținea locul unei macete. În acele situații, practic nu avansam, deoarece cu ajutorul bățului reușeam doar să dau la o parte ramurile din drumul meu, nu să le tai. În plus, aveam partea de jos a picioarelor și brațele, acolo unde hainele nu ajungeau, pline de răni din cauza plantelor. Până și fața mă ustura în unele locuri, semn că și acolo mă tăiasem.

Câteodată solul era plin de crengi sau trunchiuri căzute, altădată era moale, acoperit de frunze căzute, și trebuia să am grijă când pășeam ca să nu îmi sucesc glezna în vreo groapă sau alunecând, pentru că acest lucru ar fi fost letal. În unele zone, coroanele copacilor se împreunau în așa fel încât lumina nu reușea să pătrundă printe ele, formând zone de clarobscururi înfricoșătoare; sau formau etaje de lumini de diferite nuanțe potrivit înălțimii. Prin acele zone trecem cu frică pentru că aveam impresia că sunt atacat întruna de fantome, care de fapt erau crengile mai înalte a copacilor mișcându-se din cauza probabilului vânt prezent în acoperișul verde al pădurii și care producea un constant urlet înspăimântător. Câteodată, pădurea era atât de deasă încât trebuia să fac un ocol pentru a putea avansa. Niciodată nu mi-am imaginat atâtea tipuri de plante împreună. Eu nu înțelegeam plăcerea savanților de a se plimba prin pădure; dimpotrivă, deabia așteptam să ies din acel loc. În plus, cum în general făceam mult zgomot, aveam inima cât un purice știind că, dacă cineva mă urmărește, i-ar fi fost foarte ușor să mă găsească.

La fel ca pe timpul nopții, auzeam un sunet constant din toate direcțiile. Nu era același sunet, dar se auzea și zumzăitul insectelor, cântece ciudate de păsări în coroana copacilor și câteva urlete care presupuneam că sunt ale maimuțelor sau ceva de genul. Dar măcar nu se auzeau răgetele neliniștitoare care probabil erau ale unui vânător nocturn; cel puțin așa speram eu. Nu puteam să văd multe animale, dar puteam să le simt prezența.

M-am uitat la ceas. Era zece dimineața. Mergeam de o oră și nu mai puteam. Genunchiul începuse să trimită semnale de înștiințare. Îl simțeam puțin umflat. Avusesem probleme de mai multe ori cu ligamentele pe care a trebuit să le pun la locul lor cu mâna masând ușor dar cu forță. M-am așezat pe jos pentru a mă odihni puțin, rezemat de trunchiul unui copac foarte înalt și mi-am frecționat genunchiul cu mâna. Căldura mi-a oferit puțină ușurare. Eram într-o zonă cât de cât mai luminoasă. După ceva timp de stat jos, am văzut pe creanga unui copac din fața mea o pasăre asemănătoare cu un papagal. Avea penajul albăstrui mat și o unică nuanță de culoare: roșul cozii. Avea o aureolă albă în jurul ochilor, ciocul nergru și scotea sunete aproape umane⁷. Rotea capul aproape în toate diurecțiile fără să miște restul corpului, amintindu-mi de fata exorcistului. S-a apropiat legănându-se pe fructul unui copac și a început să-l ciugulească. Fructul avea cularea roșu-portocalie, era de mărimea unei mâini și avea o formă asemănătoare cu cea a dovleacului.

- Sunt sigur că tu ști unde ești, mi-am zis, sunt sigur că așa este.

M-am odihnit aproape jumătate de oră, după care am început să merg din nou. De fiecare dată când mă aflam la marginea unei poieni și trebuia să urmez din nou așa zisa direcție corectă, eram mai convins de faptul că, probabil, mă puteam învârti ani întregi fără să-mi dau seama. Totul mi se părea la fel și soarele nu mai îmi era de ajutor. Mă uitam la ce înălțime era, comparam cu ora ceasului și îmi dădeam seama că nu știam ce fac. Am continuat cu același ritm toată dimineața: mergeam o oră și mă odihneam puțin. Când făceam câte o pauză, citeam cartea cu fraze în swahili sau cea de călătorii în speranța de a-mi alunga gândurile întunecate și crezând că, aceste cărți, mi-ar fi fost de folos dacă m-aș fi întalnit cu cineva pe acolo. Îmi era din ce în ce mai greu să mă ridic și să continui drumul. Șchiopătam din cauza genunchiului și pe la două după-amiaza am căzut mort de oboselă.

Toată vina era a mea; eu îi adusesem pe prietenii mei în infernul ăsta; din cauza mea au murit. Dacă îi ascultam, acum am fi fost în drum spre casă din Italia cu multe poze din Veneția și vreo vedere din Toscana. Vina mea, era numai vina mea.

Muream de sete și stomacul meu răcnea încontinuu. Eram într-o dilemă: era mai bine să mănânc copios pentru a-mi recupera forțele sau să mănânc puțin și să mai păstrez ceva din puțina mâncare pe care o mai aveam riscând să mi se întâmple ceva? Din câte știam eu, era ușor să obți mâncare și apă în pădure, așa credeam eu pe atunci. Îmi era foarte foame așa că m-am decis să beau una din cutiile de suc pe care le aveam și să mănânc biscuiții mușcați, suflând ca să îndepărtez furnicile, și sandvișul. Am atenuat puțin apetitul perseverent. Am păstrat gutuiele crezând că nu or să se strice prea repede. Apoi, fiind foarte obosit și neputând dormi noaptea trecută, am adormit.

Când m-am trezit am auzit un sâsâit foarte aproape de mine. Cred că era un șarpe undeva în jurul meu. Am încercat să stau nemișcat și să ciulesc urechea ca să descopăr unde era. Frica îmi provoca dureri de stomac și îmi era greu să respir. Acum ceva timp, văzusem un documentar despre unii șerpi numiți “șerpii celor trei pași” care, dacă te mușcau, mai aveai timp să faci doar trei pași după care mureai. Până la urmă nu ar fi fost atât de grav luând în considerare situația în care mă aflam, dar dacă mă mușca sufeream în agonie ore întregi, pierzând controlul treptat, înnebunind... îmi era atât de frică de suferință, eram atât de îngrozit de durere. Dacă era să mor, vroiam să fie rapid. Aproape că îmi doream acest lucru ca să scap de situația în care eram. Meritam să mor. Mi se părea că sâsâitul se apropia din ce în ce mai mult. Puteam să aud zgomotul frunzelor în drumul lui. Venea spre mine, eram sigur. Aproape că puteam să simt cum aluneca pe corpul meu, urcând pe picior în direcția gâtului; se apropia și urma să mă muște. Am închis ochii pentru un moment și am respirat profund în încercarea de a mă calma. Am deschis din nou ochii și, fără să mă mișc nici măcar un centimetru, priveam în toate direcțiile încercând să-l găsesc. În sfârșit l-am putut vedea. Era încolăcit în jurul unei crengi, la trei metrii în dreapta mea, la aproximativ doi metrii înălțime. Mișca doar capul dintr-o parte în alta ca și cum ar supraveghea ceva. Avea culoarea verde cu un ton subtil de albastru, puțin galben pe coaste, cu coada lungă de puțin mai mult de un metru, și corpul subțire ca și turtit în părți, aproape invizibil printre frunze⁸. Când s-a mișcat pe creangă am putut să observ că avea abdomenul alburiu.

Am mai stat ceva timp nemișcat ascultând sunetele din jur, până când m-am convins că auzisem doar șarpele și că celălalte sunete fuseseră fructul imaginației mele. M-am ridicat încet privind foarte atent solul în căutarea unui alt șarpe, dar acela era singurul. Cel puțin, acela era singurul pe care îl puteam vedea. La început, m-am gândit să fac un ocol și să mă îndepărtez del el, dar după aceea mi-am amintit că, din câte auzisem, carnea de șarpe ar avea un gust ca de pui, un gust foarte bun. Cel puțin așa ziceau bunicii în formă de glumă cu privire la Războiul Civil și la foamea care au suportat-o. Mi s-a părut o bună oportunitate de a obține mâncare și, în plus, era bună la gust, și mai bine. Am căutat un băț lung cu vârful în formă de ‘V’ ca să încerc să-i prind capul. Am scos și briceagul din buzunar, l-am deschis și l-am pus la centura panalonilor scurți. Am găsit pe jos o ramură potrivită și i-am dat formă decupând unul din capete în formă de "v"; toate acestea fără să-mi iau ochii de la șarpe. Procesul de preparare mi s-a părut interminabil și m-a epuizat la extrem, chiar dacă, de fapt, nu însemna multă muncă fizică.

Când am fost pregătit, m-am apropiat silențios de șarpe. Părea că nu-și dăduse seama sau mă ignora, cert este că nu m-a băgat în seamă. Când am ajuns la jumătate de metru de el, l-am lovit cu bățul în cap cu toată puterea. După prima lovitură a rămas suspendat și când l-am lovit încă de două ori a căzut. Apoi i-am prins capul cu partea bățului bifurcată și am apăsat în jos cu putere. Șarpele se mișca încontinuu, sâsâind, iar eu eram speriat de moarte. Dacă îl eliberam ca să îl lovesc cu bățul m-ar fi putut ataca; cealaltă opțiune ar fi fost să mă apropii și să-i înfig briceagul. Prinzând curaj, m-am apropiat și i-am călcat coada cu putere încercând să-l țin nemișcat. M-am aplecat și i-am înfipt briceagul chiar sub cap. Și așa continua să se agite, așa că am scos briceagul și am început să-i tai gâtul până când i-am îndepărtat capul de restul corpului. Apoi, am dat un salt în spate crezând ca un ignorant că m-ar mai fi putut ataca. Coada continua să se miște, scuipând sânge de unde înainte era capul. L-am lovit de câteva ori cu bățul, dar degeaba, așa că am decis să-l las în pace o vreme. După mai puțin de jumătate de minut a început să înceteze treptat până când nu s-a mai mișcat deloc. L-am atins de câteva ori cu bățul dar nu se mișca. Cu siguranță era mort. În sfârșit am reușit să respir liniștit.

Prima mea victorie în pădure. Omul a dominat bestia. Eram foarte entuziasmat; pentru o clipă toate problemele se topiseră la fel ca și zahărul într-un pahar cu lapte cald. Acum știam că o să supraviețuiesc și o să ies de aici Eram un adevărat aventurier, un supraviețuitor înnăscut. Nimic nu mă putea împiedica să găsesc ieșirea din acel labirint verde și să mă întorc acasă, la casa mea. Fusesem provocat de Mama Natură și îmi demonstrasem valoarea, capacitatea de adaptare și de supraviețuire. Acum știam: eu eram învingătorul acestei lupte nedrepte încontra mea și încontra elementelor adverse.

Am apucat șarpele și l-am tăiat în jumătate cu briceagul, scoțându-i mațele cum am putut eu mai bine, cu multă scârbă. L-am apucat de un capăt și m-am învârtit cu viteză în timp ce mațele zburau în toate direcțiile. Apoi m-am gândit că ceea ce făceam era încontra planului meu de a fi discret și de a nu atrage atenția, dar deja erau resturi de șarpe peste tot și nu aveam deloc chef să le adun. Am terminat de curățat șarpele cu briceagul încercând să nu vomit... era scârbos. După care l-am jupuit. Când era gata mi-am dat seama de o problemă. Nu puteam să aprind focul ca să-l gătesc pentru că aș da semne că exist și unde sunt, așa că trebuia să îl mănânc crud. Am privit carnea sângerândă cu greață. Am tăiat o bucată mare și am băgat-o în gură. Dacă animalele mâncau carne crudă, și eu puteam. Am mestecat de câteva ori și am scuipat tot. Era dezgustătoare! Avea o consitenșă ca cea a plasticului, ca și când aș fi încercat să mănânc o păpușa a surorilor mele sau un cartilaj pe jumătate descompus. Mereu mi-a plăcut carnea bine prăjită, nu am putut niciodată să o mănânc mai neprăjită, să o mănânc crudă era imposibil. Dintotdeauna m-au dezgustat lucrurile cu o consistență ca acea carne: pielea de pui neprăjită bine, slănina, piftia...

Am adunat toate resturile șarpelui și mâncării mele și le-am îngropat. Apoi am pus câteva frunze deasupra ca să le acopăr mai bine. Pentru ce îmi folosește să obțin mâncare dacă nu o pot mânca? Să-mi asum riscul de a mă mușca un șarpe, pentru ce? În plus, aveam problema apei. Trebuia să găsesc ceva pentru că îmi era foarte sete și mai aveam doar două cutii de suc. Am căzut la pământ, transpirat din cauza efortului depus în timpul capturării șarpelui. Înfrânt, am băut una din cutiile de suc și am aruncat cutia. Să mă găsească, de fapt eramai bine să mor împușcat decât de foame, te chinui mai puțin. În plus, împrăștiasem mațe de șarpe într-un cerc de doi metrii. Adio triunfătorului, adio supraviețuitorului înnăscut, bună ratatule care urma să mori într-o grădină sălbatică Îmi meritam soarta, așa că nu puteam să mă plâng. Îmi omorâsem prietenii cei mai buni. În orice caz, știam că văzusem ceva la televizor despre apa în pădure, îmi amintesc că ar fi ușor de găsit într-un loc, de o formă în concret, dar nu-mi aminteam unde.

Pentru o vreme, nu am ținut cont cât timp, am stat acolo așezat pe jos, cu brațele rezemate de genunchi și cu capul aplecat, fără să mă gândesc la nimic, lăsându-mă purtat de timp. Resemnare, conformism, abandon, renunțarea la viață. Accidentul aerian cu moartea lui Alex, ciuruirea lui Juan, extazul situației cu șarpele și decepția ulterioară, oboseala, somnul... prea multe lucruri în douăzeci și patru de ore, prea multe sentimente intense. De ce a trebuit să fie atât de prost Juan și să încerce să fugă? De ce m-a lăsat singur? Măcar eram împreună și totul ar fi fost altfel; dar nu, a trebuit să încerce să fugă așa... așa de.... Vroiam să mă întorc acasă, să închid ochii și deschizându-i să mă aflu în patul meu; să fi fost totul un coșmar mai real decât de obicei, un vis urât ca oricare altul, o anecdotă pe care aș povesti-o într-o după-amiază la întâlnirea cu iubita și cu pritenii mei. Am început să plâng dar aproape că nici nu cădeau lacrimi din ochii mei.

Pierdut, descurajat, dezamăgit și slăbit de oboseală și somn. Nu știam ce să fac. Până la urmă, dintr-un simplu proces inconștient am îngropat cutia de suc pe care o aruncasem și m-am ridicat pentru a-mi continua drumul, acum cu un ritm mult mai liniștit, lăsându-mă purtat, aproape târându-mi piciorele. Am mers și m-am oprit în mod intermitent până s-a făcut ora opt seara. Opririle erau din ce în ce mai lungi, iar mersul din ce în ce mai scurt. Foloseam bățul cu care am prins șarpele pe post de cârjă pentru a mă sprijinii, reducând presiunea de pe genunchiul rănit, deși în acele momente nici nu mai simțeam picioarele. Mergeam fără niciun rost, nici măcar nu încercam să-mi plănuiesc direcția, până la urmă nici nu știam sigur cum și îmi era aproape indiferent. De ce a trebuit să-i conving să vină aici, de ce? Nu-mi răspundea nimeni niciodată, mereu îmi răspundeam eu însumi. Uite unde am sfârșit din cauza dorinței mele de a controla tot, de a decide tot. Juan, prostule, de ce te-ai apucat să fugi așa, împingându-te singur spre moarte? Era vina ta; eu nu am avut nimic de-a face. Vina ta. A ta.

Când nu am mai putut suporta, am mâncat una din conservele de gutui și am băut singura cutie de suc pe care o mai aveam, ascunzând toate resturile, inclusiv una din cele două pături pe care le aveam. Pentru ce îmi trebuiau două? Cu cât mai puțină greutate cu atât mai bine. În plus, îmi era foarte cald cu ele și când duceam rucsacul parcă îmi prăjeau spatele. Aveam tricoul mereu lipit de spate din cauza transpirației producându-mi o senzație incomodă. Începusem să simt și o senzație de amețeală, probabil datorată deshidratării cauzată de lipsa apei. Nu mă surprindea; se presupunea că sucurile ameliorau setea pentru un moment, dar nu hidratau prea mult. Efectul yoyo îi zicea un coleg de-al meu de la școală; din cauza zahărului zicea.

Se lăsa noaptea și nu aveam chef să mai dorm atât de incomod într-un copac așa că am căutat un loc puțin acoperit și cu pământul uscat; am fabricat o saltea din frunze și ramuri verzi, m-am ghemuit și m-am acoperit cât am putut cu mica pătură, am folosit rucsacul pe post de pernă și am adormit. Trecuse prima mea zi în pădure și deja eram saturat; mă dădusem bătut și îmi doream să ia sfârșit această situație în orice fel.