Читать книгу: «Iubită », страница 2

DOI

Caitlin a tras înapoi ușa hambarului și și-a mijit ochii la o lume acoperită de zăpadă. Lumina soarelui se reflecta din orice. Și-a adus mâinile la ochi, simțind o durere mai tare ca niciodată: ochii o dureau îngrozitor.

Caleb a ieșit alături de ea, terminând de înfășurat pe brațe și gât un material subțire, transparent. Aproape că arăta ca folia alimentară, dar părea să se dizolve în pielea lui odată ce era întins. Nici măcar nu putea să-și dea seama că era acolo.

"Ce-i asta?"

"Folie pentru piele", a spus el, privind în jos în timp ce o înfășura cu grijă, iar și iar, peste brațe și umeri. "Este ceea ce ne permite să ieșim în lumina soarelui. Altfel pielea noastra ar arde." El o privi. "Nu ai nevoie de ea – deocamdată."

"De unde stii?" a întrebat ea.

"Crede-mă", a spus el, rânjind. "Ai fi știut."

A băgat mâna în buzunar și a scos un mic flacon de picături de ochi, s-a lăsat pe spate și a pus câteva picături în fiecare ochi. Încet, s-a întors și s-a uitat la ea.

Trebuie să fi fost evident că o dureau ochii, pentru că el i-a pus ușor mâna pe frunte. "Lasă-te pe spate", a spus el.

Ea s-a lăsat pe spate.

"Deschide ochii", a spus el.

Când a făcut-o, el s-a întins și i-a pus o picătură în fiecare ochi.

Înțepa groaznic, și ea a închis ochii și și-a aplecat capul.

"Au", a spus ea, frecându-și ochii. "Dacă ești supărat pe mine, doar spune-mi."

El a rânjit. "Îmi pare rău. Arde la început, dar te vei obișnui. Sensibilitatea îți va disparea în câteva secunde."

Ea a clipit și și-a frecat ochii. În cele din urmă, s-a uitat în sus, și ochii ei se simțeau din nou bine. El avea dreptate: toată durerea dispăruse.

"Cei mai mulți dintre noi tot nu se aventurează să iasă în timpul orelor cu soare, dacă nu sunt obligați. Suntem cu toții mai slabi în timpul zilei. Dar, uneori, trebuie să o facem."

Se uită la ea.

"Această școală a lui", a spus el. "Este departe?"

"Doar o scurtă plimbare,", a spus ea, luându-l de braț și conducându-l pe peluza înzăpezită. "Liceul Oakville. A fost și școala mea, până cu câteva săptămâni în urmă. Cineva dintre prietenii mei trebuie să știu unde este."

*

Liceul Oakville arăta exact cum își amintea Caitlin. Era ireal să se întoarcă aici. Privind în sus la el, s-a simțit ca și cum ar fi luat doar o vacanță scurtă, și acum era  înapoi la viața normală. Chiar și-a permis să creadă, pentru un moment, că evenimentele din ultimele săptămâni au fost doar un vis nebunesc. Și-a permis să-și imagineze că totul era complet normal din nou, la fel cum fusese. Se simțea bine.

Dar când s-a uitat și l-a văzut pe Caleb stând lângă ea, a știut că nimic nu era normal. Dacă era ceva mai suprarealist decât întoarcerea aici, era întoarcerea cu Caleb alături de ea. Avea să intre în vechia ei școală alături de acest bărbat superb, de peste 1,80, cu umeri largi, solizi, îmbrăcat tot în negru, cu gulerul mare al hainei sale negre de piele îmbrățișându-i gâtul, strecurându-se pe sub părul destul de lung. Arăta ca și cum tocmai coborâse de pe coperta uneia dintre revistele populare pentru adolescente.

Caitlin și-a imaginat ce reacție vor avea celelalte fete când o vor vedea cu el. A zâmbit la acel gând. Nu fusese deosebit de populară, și cu siguranță nici băieții nu-i acordaseră multă atenție. Nu fusese nepopulară – avusese niște prieteni buni – dar nu fusese în centrul celei mai populare găști. Se gândea că fusese undeva pe la mijloc. Chiar și așa, și-a amintit că fusese disprețuită de unele dintre cele mai populare fete, care păreau toate să rămână împreună, să meargă pe holuri cu nasul pe sus, ignorând pe oricine nu considerau că este la fel de perfect ca ele. Acum, poate, o vor observa.

Caitlin și Caleb au urcat treptele și au trecut prin largile uși duble ale școlii. Caitlin s-a uitat la ceasul mare: 8:30. Perfect. Prima clasă tocmai se termina și holurile se vor umple în câteva secunde. Asta-i va face să iasă mai puțin în evidență. Nu vor trebui să-și facă griji despre pază sau despre un permis de hol.

La țanc, a sunat clopoțelul și în câteva secunde holurile au început să se umple.

Lucrul bun despre Oakville era că era pe altă lume față de groaznicul liceu din New York. Aici, chiar și atunci când se umpleau holurile, exista încă suficient spațiu de manevră. Geamuri mari se aliniau pe toți pereții, lăsând să intre lumina și să se vadă cerul, și puteai vedea copaci oriunde te-ai fi dus. Aproape că era destul pentru a o face să-i fie dor. Aproape.

Se săturase de școală. Tehnic, mai avea doar câteva luni până la absolvire, dar se simțea ca și cum ar ar fi învățat mai mult în ultimele săptămâni decât ar fi învățat vreodată stând într-o sală de clasă pentru încă câteva luni și obținând o diplomă oficială. Îi plăcuse să învețe, dar ar fi fost la fel de fericitĂ să nu se mai ducă vreodată înapoi.

În timp ce mergeau pe hol, Caitlin s-a uitat după chipuri familiare. Treceau mai ales pe lângă copii de a noua și a zecea, și nu a văzut pe nimeni din clasa ei de-a doisprezecea. Dar, cum treceau pe lângă ceilalți copii, a fost surprinsă să vadă reacția pe toate fețele fetelor: fiecare fată pur și simplu se holba la Caleb. Niciuna dintre fete nu a încercat să o ascundă, și n-a putut să se uite în altă parte. Era incredibil. Era ca și cum ar fi mers pe hol cu Justin Bieber.

Caitlin s-a întors și a văzut că toate fetele se opriseră, privind în continuare. Câteva își șopteau una alteia.

Se uită la Caleb, și se întrebă dacă el a observat. Dacă o făcuse, el nu a arătat niciun semn, și cu siguranță nu părea să-i pese.

“Caitlin?” a venit o voce șocată.

Caitlin s-a întors și a văzut-o acolo pe Luisa, una dintre fetele cu care fusese prietenă înainte să se mute.

"Dumnezeule!" a adăugat Luisa emoționată, deschizând larg brațele pentru o îmbrățișare. Înainte să poată Caitlin reacționa, Luisa o îmbrățișa. Caitlin a îmbrățișat-o și ea. Era bine să vadă o față cunoscută.

"Ce ți s-a întâmplat?" a întrebat Luisa, vorbind grăbită, cum făcea mereu, ușorul ei accent hispanic ridicându-se la suprafață, deoarece se mutase aici din Puerto Rico doar cu câțiva ani înainte. "Sunt așa de confuză! Am crezut că te-ai mutat!? Ți-am trimis SMS-uri și mesaje, dar nu mi-ai răspuns deloc – "

"Îmi pare rău", a spus Caitlin. "Mi-am pierdut telefonul, și nu am fost pe lângă niciun calculator, și-"

Luisa nu asculta. Tocmai îl observase pe Caleb și se holba la el, fascinată. Literalmente rămăsese cu gura deschisă.

"Cine e prietenul tău?" întrebă ea în cele din urmă, aproape în șoaptă. Caitlin a zâmbit: n-o mai văzuse niciodată pe prietena ei atât de amețită.

"Luisa, aceasta este Caleb," a spus Caitlin.

"E o plăcere", a spus Caleb, zâmbind în jos, întinzând mâna.

Luisa a continuat să se holbeze. A ridicat încet mâna, amețită, evident prea șocată pentru a vorbi. Se uită la Caitlin, neînțelegând cum ar fi putut Caitlin să agațe un astefel de tip. Se uita altfel la Caitlin, aproape ca și cum nici n-ar fi știut cine era.

"Um …" a început Luisa, cu ochii mari, "… um … adică … unde … deci … cum v-ați întâlnit voi doi?"

Pentru o secundă, Caitlin s-a jucat cu cum să-i răspundă. S-a imaginat spunându-i Luisei totul, și a zâmbit la acest gând. Asta nu ar funcționa.

"Ne-am întâlnit … după un concert", a spus Caitlin.

Cel puțin asta era parțial adevărat.

"Dumnezeule, ce concert? În oraș? Cumva Black Eyed Peas!?" întrebă ea în viteză, "Sunt atât de geloasă! Am fost disperată să-i văd!"

Caitlin a zâmbit la gândul lui Caleb la un concert rock. Cumva, nu reușea să și-l imagineze acolo.

"Um … .nu chiar", a spus Caitlin. "Luisa, ascultă, îmi pare rău să te întrerup, dar nu am prea mult timp. Trebuie să știu unde este Sam. L-ai văzut?"

"Desigur. Toată lumea l-a văzut. S-a întors săptămâna trecută. Arăta ciudat. L-am întrebat unde ești și care era treaba cu el, dar nu a vrut să-mi spună. Probabil s-a aciuat în hambarul acela gol care-i place."

"Nu e acolo", a răspuns Caitlin. "Tocmai am trecut pe acolo."

"Serios? Îmi pare rău. Nu știu. El e într-a zecea, știi? Nu prea ne încrucișăm drumurile așa de mult. Ai încercat să-i dai un mesaj? E mereu pe Facebook."

"Nu am avut telefonul -" a început Caitlin.

"Ia-l pe al meu", a întrerupt-o Luisa, și înainte să termine, și-a pus mobilul în mâna lui Caitlin.

"Facebook-ul este deja deschis. Doar te conectezi și îi dai mesaj."

Bineînțeles, s-a gândit Caitlin. De ce nu m-am gândit la asta?

Caitlin s-a autentificat, a scris numele lui Sam în caseta de căutare, a intrat pe profilul, și a făcut clic pe mesaje. Ezită, întrebându-se exact ce să scrie. Apoi, a scris: "Sam. Eu sunt. Sunt la hambar. Vino să ne întâlnim. Cât de repede se poate."

A dat clic pe trimite și i-a înapoiat telefonul Luisei.

Caitlin a auzit ceva agitație și s-a întors.

Un grup dintre cele mai populare fete din ultimul an venea pe hol, chiar spre ei. Șușoteau. Și toate se uitau direct la Caleb.

Pentru prima dată, Caitlin a simțit o nouă emoție crescând în interiorul ei. Gelozie. Putea vedea în ochii lor că acestor fete, care nu-i acordaseră nicio atenție înainte, le-ar plăcea să i-l fure pe Caleb într-o clipă. Aceste fete aveau influență asupra oricărui tip în școală, oricărui tip vroiau. Nu conta dacă el avea sau nu o prietenă. Tu doar sperai să nu pună ochii pe tipul tău .

Iar acum toate erau cu ochii pe Caleb.

Caitlin a sperat, s-a rugat pentru Caleb să fie imun la puterile lor. Să o placă în continuare pe ea. Dar, pe când se gândea la asta, nu putea înțelege de ce el ar face-o. Ea era atât de obișnuită. De ce ar rămâne cu ea când fete ca acestea ar face orice să-l aibă?

Caitlin s-a rugat în tăcere ca fetele pur și simplu să meargă mai departe. Doar de data asta.

Dar, desigur, nu au făcut-o. Inima îi bubuia pe când grupul s-a întors și s-a îndreptat drept spre ei.

"Bună Caitlin," a spus una dintre fete, cu o voce fals-drăguță.

Tiffany. Înaltă, cu păr blond drept, ochi albaștri, și slabă ca un băț. Îmbrăcată din cap până-n picioare în haine de firmă. "Cine e prietenul tău?"

Caitlin nu știa ce să spună. Tiffany și prietenele ei nu îi dăduseră niciodată atenție lui Caitlin. Nici măcar nu se uitaseră în direcția ei. Era șocată că ele știau chiar că ea există și că  îi știau numele. Iar acum deschideau o discuție. Desigur, Caitlin știa că nu avea nimic de-a face cu ea. Ele îl vroiau pe Caleb. Suficient de mult pentru a se umili să vorbească cu ea.

Asta nu suna bine.

Caleb trebuie să fi simțit neliniștea lui Caitlin, deoarece a făcut un pas mai aproape de ea și a pus un braț în jurul umerilor ei.

Caitlin nu fusese niciodată mai recunoscătoare pentru vreun gest în viața ei.

Cu încredere nou dobândită, Caitlin a găsit puterea de a vorbi. "Caleb", a răspuns ea.

"Deci, așa, ce faceți voi pe aici?" a întrebat o altă fată. Bunny. Era o copie a lui Tiffany, doar că era brunetă. "Am crezut că, știi, ai plecat sau ceva de genul."

"Ei bine, m-am întors", a răspuns Caitlin.

"Deci, tu ești, cum ar fi, nou pe aici?" l-a întrebat Tiffany pe Caleb. "Ești în ultimul an?"

Caleb a zâmbit. "Sunt nou pe aici, da" a răspuns el criptic.

Ochii lui Tiffany s-au luminat, deoarece a interpretat răspunsul prin faptul că el era nou la școala lor. "Super", a spus ea. "E o petrecere în seara asta, dacă vrei să vii. E la mine acasă. E doar pentru câțiva prieteni apropiați, dar ne-ar plăcea să vii și tu. Și … um … și tu, de asemenea, cred," a spus Tiffany, uitându-se la Caitlin.

Caitlin a simțit furia crescând în interiorul ei.

"Apreciez invitația, doamnelor", a spus Caleb, "dar pare rău să vă spun că eu și Caitlin avem deja un angajament important în această seară."

Caitlin a simțit cum îi crește inima.

Victorie.

Cum le privea expresiile prăbușindu-se, ca un rând de dominouri, nu se simțise niciodată așa de răzbunată.

Fetele au ridicat nasul și s-au îndepărtat.

Caitlin, Caleb, și Luisa au stat acolo, singuri. Caitlin a răsuflat.

"Dumnezeule!" a spus Luisa. "Fetele astea n-au băgat în seamă pe nimeni înainte. Cu atâtt mai puțin să facă o invitație."

"Știu", a spus Caitlin, încă extrem de uimită.

“Caitlin!” a spus dintr-o dată Luisa, întinzându-se și apucându-i brațul "tocmai mi-am amintit. Susan. Ea a spus ceva despre Sam. Săptămâna trecută. Că umbla cu Colemanii. Îmi pare rău, tocmai mi-am amintit. Poate că te ajută."

Colemanii. Desigur. Acolo ar fi.

"Și, de asemenea," a continuat Luisa, grăbită, "ne adunăm toți în seara asta la familia Frank. Trebuie să vii! Ne e foarte dor de tine. Și, bineînțeles, adu-l și pe Caleb. O să fie o petrecere minunată. Jumătate din clasă va veni. Tu trebuie să fii acolo."

"Ei bine… Nu stiu -"

Sună clopoțelul.

"Tre 'să plec! Mă bucur așa de mult că te-ai întors. Te iubesc. Sună-mă. Pa!" a spus Luisa, fluturând din mână către Caleb, și s-a întors și a plecat grăbită pe coridor.

Caitlin și-a permis să se imagineze înapoi în viața ei normală. Petrecând timp cu toți prietenii ei, mergând la petreceri, fiind într-o școală normală, pe cale de a absolvi. Îi plăcea cum se simțea asta. Pentru un moment, a încercat din greu să-și scoată complet din minte toate evenimentele din ultima săptămână. Și-a imaginat că nu s-a întâmplat vreodată nimic rău.

Dar apoi s-a uitat și l-a văzut pe Caleb, și realitatea s-a întors cu putere. Viata ei se schimbase. Permanent. Și niciodată nu se va mai schimba înapoi. Trebuia să accepte asta.

Să nu mai vorbim de faptul că omorâse pe cineva, și că poliția o căuta. Sau că ar fi doar o chestiune de timp până când o prindeau undeva. Sau faptul că întreagă rasă a vampirilor dorea să o omoare. Sau că această sabie pe care o căuta ar putea salva viețile multor oameni.

Viața cu siguranta nu mai era ce a fost, și nu va mai fi niciodată. Trebuia să îmbrățișeze doar realitatea ei prezentă.

Caitlin și-a pus mâna pe brațul lui Caleb și l-a dus spre ușile din față. Colemanii. Știa unde locuiau și avea sens ca Sam să fi tras la ei. Dacă el nu era la școală, atunci era probabil acolo chiar acum. Acolo trebuiau să meargă mai departe.

În timp ce ieșeau pe ușile din față, la aer curat, s-a minunat de cât de bine se simțea să plece iar din acest liceu – și de data asta pentru totdeauna.

*

Caitlin și Caleb au traversat proprietatea Coleman, cu zăpada de pe iarbă trosnindu-le sub picioare. Casa în sine nu era mare lucru – o fermă modestă așezată pe marginea unui drum de țară. Dar mult în spatele ei, la capătul proprietății, era un hambar. Caitlin a văzut toate bătrânele camionete parcate la întâmplare pe gazon și a putut vedea urmele pe gheață și zăpadă, și și-a dat seama că o mulțime de lume se dusese spre acest hambar.

Asta era ce făceau copiii în Oakville – pierdeau vremea în hambarele celorlalți. Oakville era în același timp rural și suburban, și le dădea oportunitatea de a petrece vremea într-o structură destul de îndepărtată de casa părinților lor, astfel încât aceștia să nu știe sau să nu le pese ce făceai. Era mult mai bine decât să stai prin pivnițe. Părinții tăi nu puteau auzi nimic. Si aveai propria intrare. Și ieșire.

Caitlin a inspirat adânc, s-a dus la hambar și a tras înapoi ușa grea, de lemn.

Primul lucru care a lovit-o a fost mirosul. Marijuana. Atârnând în aer ca norii.

Asta, amestecată cu mirosul de bere stătută. Prea mult.

Și mai era ceva, mai pronunțat decât tot restul – era mirosul unui animal. Nu mai avusese niciodată simțurile atât de acute. Șocul prezenței acestui animal i-a curs prin întreaga ființă, ca și cum ar fi mirosit amoniac.

S-a uitat spre dreapta și s-a concentrat. Acolo, în colț, era un Rottweiler mare. El s-a ridicat încet, s-a uitat la ea, și a mârâit. Apoi a erupt într-o mârâit scăzut, gutural. Era Butch. Acum și-l amintea. Rottweiler-ul agresiv al Colemanilor. Ca și cum Colemanii aveau nevoie de un animal agresiv pentru a adăuga la imaginea lor de haos.

Colemanii fuseseră întotdeauna o problemă. Trei frați  – de 17, 15, și 13 ani – și cândva Sam se împrietenise cu fratele mijlociu, Gabe. Fiecare era mai rău decât următorul. Tatăl lor îi părăsise cu mult timp în urmă, nimeni nu știa unde plecase, iar mama lor nu era niciodată pe acasă. Practic se crescuseră singuri. În ciuda vârstei lor, erau întotdeauna beți sau drogați, și mai mult în afara școlii decât în ea.

Caitlin era supărată că Sam petercea timpul cu ei. Asta nu putea duce la nimic bun.

În fundal se auzea muzică. Pink Floyd. Wish You Were Here (Aș vrea să fii aici).

Se potrivește, s-a gândit Caitlin.

Era întuneric aici, mai ales intrând dintr-o astfel de zi luminoasă, și i-au trebuit câteva secunde pentru ca ochii să i se obișnuiască pe deplin.

Iată-l. Sam. Stând în mijlocul canapelei uzate, înconjurat de o duzină de băieți. Cu Gabe de o parte și Brock de cealaltă.

Sam era ghemuit peste un bong. Tocmai terminase de inspirat, și l-a pus jos și s-a lăsat pe spate, inspirând aerul și ținându-l mult prea mult timp. În cele din urmă i-a dat drumul.

Gabe l-a bătut pe umăr și Sam s-a uitat în sus. Prin ceața drogului, el a privit spre Caitlin. Ochii îi erau injectați.

Caitlin a simțit o durere sfâșiindu-i stomacul. Era mai mult decât dezamăgită. Simțea că era vina ei. Și-a amintit ultima dată când s-au văzut, în New York, cearta lor. Cuvintele ei dure. "Pleacă atunci!" strigase ea. De ce a trebuit să fie atât de dură? De ce nu putea avea o șansă să-și retragă cuvintele?

Acum era prea târziu. Dacă ar fi ales cuvinte diferite, poate lucrurile ar fi diferite acum.

A simțit, de asemenea, un val de furie. Furie față de Colemani, furie față de toți băieții din acest hambar, care stăteau în jurul acestor canapele și scaune vechi, pe mormane de fân, toți pierzând vremea, bând, fumând, nefăcând nimic cu viețile lor. Ei erau liberi să nu facă nimic cu viețile lor. Dar nu aveau voie să-l târască pe Sam în asta. El era mai bun decât ei. Doar că nu avusese niciodată pe cineva care să-l sfătuiască. Niciodată nu a avut un tată ca model, nici bunătate de la mama lor. Era un copil bun, și ea știa că el ar putut fi printre cei mai buni din clasă acum, dacă ar fi avut parte de o familie măcar pe jumătate stabilă. Dar la un moment dat, a fost prea târziu. Lui pur și simplu nu i-a mai păsat.

A făcut câțiva pași spre el. "Sam?" a întrebat ea.

El doar s-a holbat la ea, fără niciun cuvânt.

Era greu să-ți dai seama ce era în acea privire. Erau drogurile? Oare el pretindea că nu-i pasă? Sau chiar nu-i păsa?

Privirea apatică a rănit-o mai mult decât orice. Ea anticipase că el va fi foarte fericit să o vadă, că se va ridica și o va îmbrățișa. Nu asta. Lui nu părea măcar să-i pese. Ca și cum ea ar fi fost o străină. Oare el doar se prefăcea rece în fața prietenilor săi? Sau ea chiar stricase lucrurile pentru totdeauna de data asta?

Au trecut câteva secunde, și, în final, el a privit în altă parte, dând bongul unuia dintre prietenii săi. Continua să se uite la prietenii lui, ignorând-o.

"Sam!" a spus ea, mult mai tare, cu fața înroșită de furie. "Vorbesc cu tine!"

A auzit răsetele înfundate ale prietenilor lui ratați și a simțit cum furia îi crește în valuri în corp. Începea să simtă altceva. Un instinct animalic. Mânia din ea se aduna până la un punct la care aproape îi ieșea de sub control, și se temea că în curând va depăși linia. Nu mai era omenească. Devenea ceva animalic.

Acești băieți erau masivi, dar puterea în creștere din venele îi spunea că într-o clipă i-ar putea face față oricăruia dintre ei. Îi era greu să-și stăpânească furia, și spera ca va fi suficient de puternică pentru a face acest lucru.

În același timp, Rottweilerul mârâia mai tare și începuse să vină lent spre ea. Era ca și cum el ar fi simțit că urmează ceva.

A simțit o mână ușoară pe umăr. Caleb. Era încă acolo. Trebuie să fi simțit furia ei în creștere, instinctul animal dintre ei. El încerca să o calmeze, să-i spună să se stăpânească, să nu-și piardă controlul. Prezența lui o făcea să se simtă în siguranță. Dar nu era ușor.

Sam s-a întors în cele din urmă și s-a uitat la ea. În privirea lui era sfidare. Era încă supărat. Asta era evident.

"Ce vrei?" s-a răstit el.

"De ce nu ești la școală?" a fost primul lucru pe care s-a auzit ea spunându-l. Nu era tocmai sigură de ce spusese asta, mai ales cu toate celelalte lucruri despre care ar fi vrut să-l întrebe. Dar instinctul ei matern se activase. Și asta a fost ceea ce a ieșit.

Mai multe râsete ironice. Furia ei a crescut.

"Ce-ți pasă ție ?" a spus el. "Mi-ai spus să plec."

"Îmi pare rău", a spus ea. "N-am vrut să spun asta."

Era bucuroasă că a avut oportunitatea să o spună.

Dar nu părea să-l impresioneze. Doar se holba.

"Sam, trebuie să vorbesc cu tine. În privat", a spus ea.

Vroia să-l scoată din acest mediu, la aer curat, singur, ca să poată vorbi cu adevărat. Nu doar că vroia să știe despre tatal lor; vroia doar să vorbească cu el, așa cum făceau odată. Și să-i spună știrile despre mama lor. Cu blândețe.

Dar nu avea să se întâmple. Putea vedea asta acum. Lucrurile o luau razna spre mai rău. Ea a simțit că energia din acest hambar aglomerat era pur și simplu prea întunecată. Prea violentă. Putea simti cum pierde controlul. În ciuda mâinii lui Caleb, pur și simplu nu putea opri orice ar fi fost acel lucru care punea stăpânire pe ea.

"Eu sunt bine aici", a spus Sam.

A auzit mai multe râsete ironice printre prietenii lui.

"De ce nu te relaxezi?" i-a spus unul dintre băieți. "Ești atât de încordată. Vino și stai jos. Ia un fum."

I-a întins bongul.

Ea s-a întors și s-a uitat la el.

"De ce nu-ți bagi bongul în fund?" s-a auzit spunând, printre dinții încleștați.

De la grupul de băieți a venit un cor de fluierături. "Oh, gata!" a strigat unul dintre ei.

Băiatul care îi oferise fumul, un tip masiv, musculos, despre care știa că fusese dat afară din echipa de fotbal, se făcuse roșu la față.

"Ce-ai spus despre mine, cățea?" a spus el, ridicându-se în picioare.

Se uită în sus. Era mult mai înalt decât își amintea, cel puțin 1,98. A simțit cum mâna lui Caleb o strânge de umăr. Nu știa dacă el o îndemna să-și păstreze calmul, sau dacă și el se încorda.

Tensiunea din încăpere a crescut semnificativ.

Rottweilerul s-a strecurat mai aproape. Era acum doar la câțiva pași distanță. Și mârâia ca un nebun.

"Jimbo, relaxați-vă," i-a spus Sam puștiului masiv.

Așa era Sam, protector. În orice situație, protejând-o. "E o pacoste, dar nu a vorbit serios. E în continuare sora mea. Doar liniștiți-vă."

"Ba am vorbit serios," a strigat Caitlin, mai furioasă decât oricând. "Voi credeți că sunteți așa de cool? Drogându-l pe fratele meu mai mic? Toți sunteți o adunătură de fraieri. Nu o să ajungeți nicăieri. Vreți să vă distrugeți propriile vieți, continuați, dar nu-l trageți pe Sam în asta!"

Jimbo arăta chiar mai furios, dacă era posibil. El a făcut câțiva pași amenințători spre ea.

"Ei bine, uite cine este. Domnița profesoară. Domnița mami. Venită să ne spună tuturor ce să facem!"

Un cor de râsete.

"De ce nu veniți tu și prietenul tău homo aici să mă obligați!"

Jimbo a pășit mai aproape și a întins cazmaua lui de mână și a împins-o pe Caitlin de umăr.

Mare greșeală.

Mânia a explodat în interiorul lui Caitlin, dincolo de orice ar fi putut controla. În momentul în care degetul lui Jimbo a atins-o, ea s-a întins cu viteza fulgerului, i-a apucat încheietura mâinii și a răsucit-o înapoi. S-a auzit un troznet puternic când încheietura lui s-a rupt.

Ea i-a ridicat încheietura mâinii sus la spate, și l-a împins, cu fața înainte, la pământ.

În mai puțin de o secundă, el era jos, cu fața pe podea, neajutorat. Ea s-a dus și i-a pus piciorul pe ceafă, ținându-l ferm pe podea.

Jimbo a țipat de durere.

"Isuse Hristoase, mâna mea, mâna mea! Cățeaua dracului! Mi-a rupt încheietura!"

Sam s-a ridicat, așa cum au făcut toți ceilalți, holbându-se, șocat. Părea într-adevăr șocat. Cum a reușit micuța lui soră să pună jos un tip imens, și încă atât de repede, el n-avea nicio idee.

"Cere-ți scuze", a mârâit Caitlin spre Jimbo. A fost șocată la auzul propriei voci. Suna gutural. Ca un animal.

"Îmi pare rău. Îmi pare rău, îmi pare rău!" strigă Jim, scâncind.

Caitlin vroia pur și simplu să-l lase să plece, să se termine odată, dar o parte din ea pur și simplu nu putea face acest lucru. Furia o copleșise prea brusc, prea puternic. Nu putea să o lase în pace. Continua să curgă, să se adune. Vroia să-l omoare pe acest băiat. Era dincolo de rațiune, dar chiar vroia asta.

"Caitlin!?" strigă Sam. Putea auzi frica din vocea lui. "Te rog!"

Dar Caitlin nu putea da drumul. Chiar avea să-l omoare pe acest băiat.

În acel moment, a auzit un mârâit, și cu colțul ochiului a văzut câinele. A sărit în aer, cu dinții îndreptați exact spre gâtul ei.

Caitlin a reacționat instantaneu. I-a dat drumul lui Jimbo și într-o singură mișcare a prins câinele în aer. S-a băgat sub el, l-a apucat de stomac și l-a aruncat.

A zburat prin aer, zece pași, douăzeci, cu o asemenea forță încât a traversat camera și a trecut prin peretele de lemn al hambarului. Peretele s-a sfărâmat cu un trosnet iar câinele a schelălăit și a zburat afară de cealaltă parte.

Toată lumea din încăpere s-a uitat la Caitlin. Nu puteau procesa ce văzuseră. Fusese în mod clar un act de forță și viteză supraomenești și nu exista nicio explicație posibilă pentru el. Toți stăteau acolo, cu gurile căscate, holbându-se.

Caitlin s-a simțit copleșită de emoție. Furie. Tristeţe. Nu știa ce simțea, și nu a mai avea încredere în sine însăși. Nu putea vorbi. Trebuia să iasă de acolo. Știa că Sam nu va veni. El era acum o persoană diferită.

Și așa era și ea.