Strigăt De Onoare

CAPITOLUL TREI

Thor galopa pe terenul prăfuit din exteriorul Curții Regelui, cu Reece, O'Connor, Elden și gemenii alături de el, cu Krohn alergându-i alături, Kendrick, Kolk, Brom, și zeci de membri ai Legiunii și Cavaleri de Argint călărind cu ei, o mare armată galopând spre întâlnirea cu clanul McCloud. Mergeau ca unul, pregătindu-se să elibereze orașul, și sunetul copitelor era asurzitor, huruind ca tunetul. Călăriseră toată ziua, și deja al doilea soare era de mult timp pe cer. Lui Thor nu-i venea să creadă că el călărea cu acești mari războinici, în prima sa misiune militară adevărată. El simțea că l-au acceptat ca pe unul de-al lor. Într-adevăr, întreaga Legiunea fusese chemată în calitate de rezerve, și frații lui de arme călăreau în jurul lui. Membrii Legiunii se pierdeau în miile de oameni ai armatei regelui, și Thor, pentru prima oară în viața lui, s-a simțit o parte din ceva mai mare decât el.

Thor s-a simțit, de asemenea, condus de un țel. Simțea că e nevoie de el. Concetățenii săi se aflau sub asediul clanului McCloud, și această armată trebuia să-i elibereze, să-și salveze poporul de la o soartă oribilă. Importanța a ceea ce făceau atârna pe el ca un lucru viu - și-l făcea să se simtă viu.

Thor simțea securitatea dată de prezența tuturor acestor oameni, dar simțea de asemenea, un sentiment de îngrijorare: acesta era o armată de bărbați adevărați, dar asta însemna de asemenea că erau pe cale să se confrunte cu o armată de bărbați adevărați. Războinici adevărați, cu experiență. Era pe viața și pe moarte de această dată, și erau mult mai multe în joc aici decât întâlnise el vreodată. Călărind, a întins mâna în jos și instinctiv s-a simțit asigurat de prezența praștiei sale de încredere și a noii sale săbii. S-a întrebat dacă până la sfârșitul zilei va fi pătată cu sânge. Sau dacă el însuși va fi rănit.

Armata lor a scos brusc un strigăt puternic, mai tare chiar decât copitele cailor, cum au trecut de o curbă și la orizont au văzut pentru prima dată orașul asediat. Din el ieșeau nori mari de fum negru, și armata MacGil și-a îndemnat caii, câștigând viteză. Și Thor și-a îmboldit puternic calul, încercând să țină pasul cu ceilalți, toți scoțându-și săbiile, ridicând armele și îndreptându-se spre oraș, serioși ca moartea.

Armata masivă a fost împărțită în grupuri mai mici, și în grupul lui Thor călăreau zece soldați, membri ai Legiunii, prietenii săi, și alți câțiva pe care nu-i știa. În fruntea lor călărea unul dintre comandanții de rang înalt ai armatei regelui, un soldat pe care ceilalți îl numeau Forg, un bărbat înalt, subțire, cu mușchi lungi și puternici, pielea ciupit de vărsat, părul cărunt tăiat scurt și ochi negri, adânciți în orbite. Armata se împărțea în grupuri mai mici și se îndrepta în fiecare direcție.

"Acest grup, urmați-mă!" a poruncit el, arătând cu bastonul său spre Thor și spre ceilalți să se desprindă și să-l și urmeze.

Grupul lui Thor a urmat ordinele și s-a aliniat în spatele lui Forg, desprinzându-se mai mult de armata principală. Thor s-a uitat înapoi și a observat că grupul său s-a separat mai mult decât majoritatea, armata devenind mai îndepărtată, și chiar când Thor se întreba unde erau conduși, Forg a strigat:

"Vom lua o poziție pe flancul armatei McCloud!"

Thor și ceilalți au schimbat o privire nervoasă și excitată pe când toți au șarjat, îndepărtându-se până când armata principal a dispărut din vedere.

În curând erau pe un teren nou și orașul a dispărut complet din vedere. Thor era în gardă, dar nu era nicăieri niciun semn al armatei McCloud.

În cele din urmă, Forg a tras de hățurile calului, oprindu-l înaintea unui mic deal, într-un pâlc de copaci. Ceilalți s-au oprit în spatele lui.

Thor și ceilalți s-au uitat la Forg, întrebându-se de ce se oprise.

"Turnul acela de acolo, el este misiunea noastră", a explicat Forg. "Sunteți luptători tineri încă, așa că vrem să vă scutim de partea cea mai grea a bătăliei. Veți păstra această poziție pe când armata noastră principală mătură prin oraș și se confruntă cu armata McCloud. Este puțin probabil ca soldații McCloud să vină pe aici, și în principiu veți fi în siguranță aici. Luați poziții în jurul lui și stați aici până când vă vom spune altfel. Acum mișcați-vă!"

Forg și-a îmboldit calul și s-a repezit pe deal în sus; Thor și ceilalți au făcut la fel, urmându-l. Micul grup călarea peste câmpiile pline de praf, ridicând un nor de praf, nevăzând pe nimeni, până unde vedea Thor cu ochii. Se simțea dezamăgit să fie îndepărtat din acțiunea principală; de ce erau ei toți ținuți adăpost?

Cu cât călăreau mai mult, cu atât mai mult ceva i se părea ciudat lui Thor. Nu putea pune degetul pe el, dar al șaselea simț al lui îi spunea că e ceva în neregulă.

Pe măsură ce se apropiau de deal, în vârful căruia era un turn mic, străvechi - un turn înalt, subțire, care părea abandonat - ceva în Thor i-a spus să se uite în spatele lui. Când a făcut-o, l-a văzut pe Forg. Thor a fost surprins să vadă că Forg se lăsase treptat în spatele grupului, îndepărtându-se treptat, și, pe când Thor privea, Forg s-a întors, și-a îmboldit calul și, fără avertisment, a galopat în cealaltă direcție.

Thor nu putea să înțeleagă ce se întâmpla. De ce i-a părăsit Forg atât de brusc? Lângă el, Krohn scheună.

Când Thor a început să proceseze ce se întâmpla, ajunseseră la deal, ajunseseră la vechiul turn, așteptându-se să nu vadă decât sălbăticie înaintea lor.

Dar grupul mic de membri ai Legiunii a tras de hățuri, făcând caii să se oprească brusc. Toți stăteau acolo, înrădăcinați pe loc, văzând ce se afla în fața lor.

Acolo, cu fața la ei, așteptând, era întreaga armată McCloud.

Fuseseră conduși direct într-o capcană.

CAPITOLUL PATRU

Gwendolyn s-a grăbit pe străzile întortocheate din Curtea Regelui, Akorth și Fulton transportându-l pe Godfrey în urma ei, făcându-și cu greu drum printre oamenii de rând. Era hotărâtă să ajungă cât mai curând posibil la vindecătoare. Godfrey nu putea muri, nu după toate lucrurile prin care trecuseră, și cu siguranță nu așa. Aproape că putea vedea zâmbetul satisfăcut al lui Gareth pe când primea vestea morții lui Godfrey - și era hotărâtă să schimbe acest rezultat. Își dorea numai să-l fi găsit mai devreme.

După ce Gwen a dat un colț și au intrat în piața orașului, mulțimea a devenit și mai deasă, și când a privit în sus l-a văzut pe Firth, încă legănându-se agățat de o bârnă, cu lațul strâns în jurul gâtului, atârnat ca toți să se holbeze la el. Instinctiv și-a întors privirea. Era o priveliște îngrozitoare, un memento al josniciei fratelui ei. Simțea că nu-i putea scăpa, oriunde s-ar fi dus. Era ciudat să se gândească că, doar cu o zi înainte, ea a vorbit cu Firth - și acum el spânzura aici. Nu putea să se abțină să nu creadă că moartea o înconjura din toate părțile - și venea și după ea, de asemenea.

Oricât își dorea să se întoarcă, să aleagă alt drum, Gwen știa că drumul prin piață era cel mai direct, și nu avea de gând să se ferească de temerile ei; s-a forțat să mărșăluiască drept pe lângă spânzurătoare, chiar pe lângă corpul agățat în drumul ei. Cum a făcut-o, a fost surprinsă să-l vadă pe călăul regelui, îmbrăcat în robe negre, blocându-i drumul.

La început, ea a crezut că avea de gând să o omoare și pe ea - până când i-a făcut o plecăciune.

"Doamna mea", a spus el cu umilință, aplecându-și capul cu respect. "Nu s-au dat încă ordinele regale privind ce să facem cu cadavrul. N-am fost instruit dacă să i se facă o înmormântare după datină sau să fie aruncat în mormântul comun pentru săraci."

Gwen s-a oprit, enervată că trebuia să i se pună asta în cârcă; Akorth și Fulton s-au oprit chiar lângă ea. Se uită în sus, mijind ochii în soare, privind corpul care atârna la doar câțiva pași de ea, și era pe cale să plece mai departe și pur și simplu să-l ignore pe bărbat, când i-a venit brusc o idee. Vroia dreptate pentru tatăl ei.

"Aruncați-l într-o groapă comună", a spus ea. "Fără nume. Nu-i faceți niciun ritual de înmormântare. Vreau ca numele lui să fie uitat de analele istoriei."

El a plecat capul în confirmare, și ea a simțit un mic sentiment de răzbunare. La urma urmei, acest om era cel care-l ucisese de fapt pe tatăl ei. Deși ura manifestările de violență, nu a vărsat lacrimi pentru Firth. Simțea că spiritul tatălui ei era cu ea acum, mai puternic decât oricând, și a simțit un sentiment de pace din partea lui.

"Și încă un lucru", a adăugat ea, oprindu-l pe călău. "Dați jos corpul acum."

"Acum, doamnă?" a întrebat călăul. "Dar regele a poruncit să fie atârnat multă vreme."

Gwen clătină din cap.

"Acum", repetă ea. "Acestea sunt noile sale porunci", a mințit ea.

Călăul se înclină și se grăbi să dea jos cadavrul.

Gwen a simțit un alt mic sentiment de răzbunare. Nu avea nicio îndoială că Gareth se uita pe fereastră la corpul lui Firth pe tot parcursul zilei - îndepărtarea lui avea să-l deranjeze, va servi ca un memento că lucrurile nu vor merge intotdeauna cum le-a planificat el.

Gwen era pe cale să plece atunci când a auzit un țipăt distinctiv; s-a oprit și s-a întors, și la înălțime, cocoțată pe grindă, a văzut-o pe șoimița Estopheles. A ridicat mâna la ochi pentru a se proteja de soare, încercând să se asigure că ochii nu-i jucau feste. Estopheles a țipat din nou și a deschis aripile, apoi le-a închis.

Gwen putea simți că pasărea purta spiritul tatălui ei. Sufletul lui, așa de agitat, era cu un pas mai aproape de pace.

Gwen a avut brusc o idee; fluieră și întinse un braț, și Estopheles s-a repezit în jos de pe bârnă și a aterizat pe încheietura mâinii lui Gwen. Greutatea păsării o trăgea în jos, și ghearele ei s-au înfipt în pielea lui Gwen.

"Du-te la Thor," i-a șoptit păsării. "Găsește-l pe câmpul de luptă. Protejează-l. DU-TE!" a strigat ea, ridicând brațul.

A privit cum Estopheles a dat din aripi și s-a ridicat, mai sus și mai sus spre cer. S-a rugat să funcționeze. Era ceva misterios cu acea pasăre, în special conexiunea ei cu Thor, și Gwen știa că orice era posibil.

Gwen a mers mai departe, grăbindu-se pe străzile întortocheate spre cabana vrăciței. Au trecut printr-una dintre porțile arcuite care dădeau afară din cetate, și s-a mișcat cât de repede a putut, rugându-se ca Godfrey să reziste suficient de mult timp pentru ca ei să-i aducă ajutor.

Cel de-al doilea soare a mai coborât pe cer până când ei au urcat un delușor de la marginea Curții Regelui și au văzut cabana vrăciței. Era o căsuță simplă, de o singură cameră, cu pereții albi din lut, cu o fereastră mică pe fiecare parte și o ușă mică, arcuită, de stejar, în față. Agățate de acoperiș erau plante de toate culorile și soiurile, încadrând cabana - care era de asemenea înconjurată de o grădină întinsă de plante medicinale, cu flori de toate culorile și mărimile făcând cabana să arate ca și cum ar fi fost în mijlocul unei sere.

Gwen a alergat la ușă și a trântit de mai multe ori ciocănelul de ea. Ușa s-a deschis și în fața ei a apărut fața speriată a vrăciței.

Illepra. Fusese toată viața ei vrăcița familiei regale, fusese prezentă în viața lui Gwen de când începuse să meargă. Cu toate acestea, Illepra încă reușea să arate tânără - de fapt, abia dacă arăta mai în vârstă decât Gwen. Pielea ei pur și simplu strălucea, radiantă, încadrându-i ochii verzi, blânzi și făcând-o să pară a nu avea mai mult de 18 ani. Gwen știa că era cu mult mai în vârstă de atât, știa că aspectul ei exterior era înșelător, și mai știa și că Illepra era una dintre cele mai inteligente și mai talentate persoane pe care le întâlnise vreodată.

Privirea Illeprei s-a mutat la Godfrey, absorbind toată scena. A lăsat deoparte amabilitățile și ochii i s-au deschis larg de îngrijorare, dându-și seama de urgența situației. A trecut pe lângă Gwen și s-a repezit lângă Godfrey, punându-i o palmă pe frunte. Se încruntă.

"Aduceți-l înăuntru", le-a ordonat celor doi bărbați, în grabă "și grăbiți-vă."

Illepra s-a întors înăuntru, deschizând ușa larg, și ei au urmat-o, intrând grăbiți în cabană. Gwen i-a urmat, aplecându-se prin intrarea joasă și a închis ușa în urma lor.

Era semiîntuneric înăuntru, și ochilor le-au luat câteva clipe să se adapteze; atunci când au făcut-o, ea a văzut cabana arătând exact cum și-o amintea de când era mică: micuță, luminoasă, curată și debordând de plante, ierburi și poțiuni de toate felurile.

"Puneți-l acolo," le-a ordonat Illepra bărbaților, mai serioasă decât o auzise Gwen vreodată. "Pe patulul acela din colț. Scoateți-i cămașa și pantofii. Apoi lăsați-ne singuri."

Akorth și Fulton au făcut cum li s-a spus. În timp ce se grăbeau să iasă pe ușă, Gwen l-a apucat pe Akorth de braț.

"Stai de pază în fața ușii", a ordonat ea. "Oricine l-a atacat pe Godfrey ar putea dori să o mai facă o dată. Sau m-ar putea ataca pe mine."

Akorth dădu din cap și el și Fulton au ieșit, închizând ușa în urma lor.

"De cât timp e așa?" a întrebat grăbită Illepra, fără a se uita la Gwen, îngenunchind lângă Godfrey și începând să-i palpeze încheietura mâinii, stomacul, gâtul.

"De azi-noapte," a răspuns Gwen.

"Noaptea trecută!" a repetat Illepra, clătinând îngrijorată din cap. L-a examinat mult timp în tăcere, fața ei întunecându-se.

"Nu e bine", a spus ea în cele din urmă.

I-a pus din nou palma pe frunte și de data aceasta a închis ochii, respirând pentru multă vreme. O tăcere grea s-a lăsat în cameră, și Gwen a început să-și piardă simțulul timpului.

"Otravă", a șoptit în cele din urmă Illepra, cu ochii încă închiși, ca și cum îi citea starea prin osmoză.

Gwen s-a minunat întotdeauna de abilitatea ei; nu se înșelase niciodată, nu în timpul vieții ei. Și ea a salvat mai multe vieți decât a luat armata. Se întrebă dacă era o abilitate învățată sau dacă era moștenită; mama Illeprei fusese vrăciță, și mama acesteia înaintea ei. Cu toate acestea, în același timp, Illepra a petrecut fiecare minut în care era trează studiind poțiunile și artele vindecării.

"O otravă foarte puternică", a adăugat Illepra, mai încrezătoare. "Una pe care am întâlnit-o foarte rar. Una foarte scumpă. Oricine a încercat să-l omoare a știut ce face. Este incredibil că nu a murit. El trebuie să fie mai puternic decât credeam."

"A moștenit-o de la tatăl meu", a spus Gwen. "A avut constituția unui taur. Toți regii MacGil au avut-o."

Illepra a traversat încăperea și a amestecat mai multe ierburi pe o bucată de lemn, tăindu-le și măcinându-le și adăugându-le un lichid. În final a obținut un balsam gros, verde, și-a umplut palma cu el, s-a întors în grabă la Godfrey și i l-a aplicat în sus și în jos pe gât, la subsori, pe frunte. Când a terminat, ea a traversat din nou camera, a luat un pahar și a turnat mai multe lichide, unul roșu, unul maro și unul violet. În timp ce se amestecau, poțiunea șuiera și fierbea. Ea a amestecat-o cu o lingură lungă, de lemn, apoi s-a întors în grabă la Godfrey și i-a aplicat-o pe buze.

Godfrey nu s-a clintit; Illepra a dus mâna în spatele lui și i-a ridicat capul cu palma, și i-a forțat lichidul în gură. Cea mai mare parte i s-a vărsat pe obraji, dar o parte din ea i s-a dus pe gât.

Illepra i-a șters lichidul de pe gură și bărbie, apoi în cele din urmă s-a lăsat pe spate și a oftat.

"Va trăi?" a întrebat Gwen, frenetic.

"Ar putea", a spus ea, sumbru. "I-am dat tot ce am, dar nu va fi suficient. Viața lui este în mâna sorții."

"Ce pot face?" a întrebat Gwen.

S-a întors și s-a uitat la Gwen.

"Roagă-te pentru el. Va fi cu adevărat o noapte lungă."

CAPITOLUL CINCI

Kendrick nu apreciase ce era libertatea - adevărata libertate - până astăzi. Timpul pe care-l petrecuse încuiat în temniță îi schimbase opinia asupra vieții. Acum el aprecia fiecare lucrușor - senzația soarelui, a vântului în păr, pur și simplu a fi afară. Șarjatul pe un cal, senzația pământului care se mișca repede sub el, a fi din nou în armură, a avea din nou armele și a călări alături de frații lui de arme îl făcea să se simtă ca și cum ar fi fost trimis dintr-un tun, îl făcea să simtă o cutezanță pe care nu o mai experimentase înainte.

Kendrick a galopat, aplecându-se mult în vânt, cu prietenul său apropiat Atme lângă el, atât de recunoscător pentru șansa de a lupta cu frații săi, de a nu pierde această bătălie, și dornic să-și elibereze orașul natal de clanul McCloud - și să-i facă să plătească pentru invadarea lui. Călărea dorind vărsarea de sânge, deși chiar pe când o făcea știa că obiectivul real al furiei lui nu era clanul McCloud, ci fratele lui, Gareth. El nu-l va ierta niciodată pentru încarcerarea sa, pentru că-l acuzase de uciderea a tatălui său, pentru că l-a luat dintre oamenii săi - și pentru că a încercat să-l execute. Kendrick vroia răzbunare pe Gareth - dar din moment ce nu o putea avea, cel puțin nu azi, se va descărca pe clanul McCloud.

Când Kendrick avea să revină la Curtea Regelui, totuși, va rezolva lucrurile. Va face tot ce era posibil pentru a-l da jos pe fratele său și a o instala pe sora lui Gwendolyn ca nou conducător.

Se apropiau de orașul jefuit și nori negri imenși veneau spre ei, umplându-i lui Kendrick nările cu fum acru. Îl durea să vadă un oraș MacGil în halul aceasta. Dacă tatăl său ar fi fost încă în viață, acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată; dacă Gareth nu i-ar fi succedat, iarăși acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Era o rușine, o pată pe onoarea clanului MacGil și a Cavalerilor de Argint. Kendrick s-a rugat ca ei să nu fi ajuns prea târziu pentru a-i salva pe acești oameni; pentru clanul McCloud să nu fi fost aici de prea mult timp și ca nu prea mulți oameni să fi fost fost răniți sau uciși.

Și-a îmboldit mai tare calul, călărind în fața celorlalți, cum toți șarjau, ca un roi de albine, spre poarta deschisă de la intrarea în oraș. S-au repezit ca furtuna, Kendrick trăgându-și sabia, pregătindu-se să întâlnească o mulțime de inamici McCloud pe când șarjau în oraș. A scos un strigăt puternic, așa cum au făcut toți oamenii din jurul lui, oțelindu-se pentru impact.

Dar, cum a trecut prin poartă și a intrat în piața prăfuită a orașului, a fost lovit de ceea ce a văzut: nimic. Peste tot în jurul lui erau semnele unei invazii - distrugere, incendii, case jefuite, cadavre îngrămădite, femei târându-se. Erau animale ucise, sânge pe pereți. Era un masacru. Clanul McClouds devastase orașul acestor oameni nevinovați. Gândul la asta îl îmbolnăvea pe Kendrick. Erau niște lași.

Dar ceea ce l-a blocat pe Kendrick era că nu se vedea niciun McCloud. Nu putea înţelege. Era ca și cum întreaga armată se evacuse în mod deliberat, ca și cum ar fi știut că ei sosesc. Focurile erau încă aprinse, și era clar că au fost aprinse cu un scop.

Kendrick începea să înțeleagă că totul fusese o momeală. Clanul McCloud vrusese să atragă armata MacGil în acest loc.

Dar de ce?

Kendrick s-a întors brusc, s-a uitat în jur, disperat să vadă dacă vreunul dintre oamenii săi lipseau, dacă vreun contingent a fost momit în altă parte, într-un alt loc. Mintea lui era inundată cu un nou sentiment, un sentiment că toate acestea au fost aranjate pentru a separa un grup din oamenii lui, a-i atrage într-o ambuscadă. Se uită peste tot, întrebându-se cine lipsea.

Și atunci și-a dat seama. O persoană lipsea. Scutierul lui.

Thor.

CAPITOLUL ȘASE

Thor stătea pe calul său, pe vârful dealului, cu grupul de membri Legiunii și Krohn lângă el, și se uita la priveliștea uimitoare dn fața lui: cât vedea cu ochii erau trupe McCloud, stând călare, o armată mare și întinsă, care îi aștepta. Fuseseră atrași într-o capcană. Forg trebuie să-i fi adus aici intenționat, trebuie să-i fi trădat. Dar de ce?

Thor a înghițit, privind la ceea ce părea a fi moartea lor sigură.

Un strigăt puternic de luptă s-a ridicat când armata McCloud a șarjat brusc spre ei. Erau doar la câteva sute de metri și se apropiau rapid. Thor s-a uitat peste umăr, dar nu erau întăriri oricât de departe ar fi privit. Erau complet singuri.

Thor știau că nu aveau altă opțiune decât să lupte până la capăt aici, pe acest delușor, lângă acest turn pustiu. Șansele lor erau inexistente, și nu era niciun mod în care ar fi putut câștiga. Dar dacă avea să cadă, o va face cu curaj și va sta în fața lor ca un bărbat. Legiunea îl învățase măcar atât. Să fugă nu era o opțiune; Thor se pregătea să-și înfrunte moartea.

Thor se întoarse și se uită la fețele prietenilor săi, și a putut vedea că și ei erau palizi de frică; a văzut moartea în ochii lor. Dar spre cinstea lor, și-au păstrat curajul. Niciunul dintre ei nu a tresărit, chiar dacă caii lor s-au foit, sau au încercat să pornească și să fugă. Legiunea era o unitate acum. Erau mai mult decât prieteni: Suta îi unise într-o echipă de frați. Nici măcar unul dintre ei nu i-ar părăsi pe ceilalți. Toți depuseseră un jurământ și era în joc onoarea lor. Și pentru Legiune, onoarea era mai sfântă decât sângele.

"Domnilor, cred că avem o luptă în fața noastră," a anunțat încet Reece, întinzând mâna și scoțându-și sabia.

Thor a dus mâna în jos și a scos praștia, dorind să elimine cât mai mulți putea înainte să-i ajungă. O'Connor și-a scos sulița scurtă, în timp ce Elden și-a pregătit sulița de aruncat; Conval a ridicat un ciocan de aruncat, și Conven o daltă de aruncat. Ceilalți băieți din Legiune, cei pe care Thor nu-i cunoștea, au scos săbiile și au ridicat scuturile. Thor putea simți frica în aer, și a simțit-o și el când tunetul copitelor cailor a crescut, când sunetul strigătele armatei McCloud a ajuns la ceruri, părând un tunet pe cale de a-i lovi. Thor știa că aveau nevoie de o strategie - dar nu știa care.

Alături de Thor, Krohn mârâi. Thor s-a inspirat din curajul lui Krohn: el nu a scâncit și nu s-a uitat nici măcar o dată înapoi. De fapt, părul i s-a ridicat pe spinare și a mers încet înainte, ca și cum ar fi vrut să întâlnească singur armata. Thor știa că în Krohn găsise un adevărat tovarăș de luptă.

"Crezi că ceilalți ne vor trimite întăriri?" a întrebat O'Connor.

"Nu la timp", a răspuns Elden. "Am fost atrași în cursă de către Forg."

"Dar de ce?" întrebă Reece.

"Nu știu," a răspuns Thor, pășind înainte pe calul lui, "dar am senzația neplăcută că are ceva de-a face cu mine. Cred că cineva mă vrea mort."

Thor i-a simțit pe ceilalți întorcându-se și uitându-se la el.

"De ce?" întrebă Reece.

Thor ridică din umeri. Nu știa, dar avea o idee că avea de-a face cu toate mașinațiunile de la curtea regelui, ceva de-a face cu asasinarea lui MacGil. Cel mai probabil, era Gareth. Poate că îl vedea pe Thor ca pe o amenințare.

Thor se simțea groaznic pentru că își pusese în pericol frații de arme, dar nu era nimic de făcut despre asta acum. Tot ce putea face era să încerce să îi apere.

Lui Thor îi ajunsese. El a strigat și și-a îmboldit calul și a izbucnit înainte în galop, șarjând înaintea celorlalți. Nu putea aștepta aici să vină la el această armată, să vină la el moartea lui. El va prelua primele lovituri, poate chiar va distrage câțiva de la frații lui de arme - și le va da o șansă să fugă dacă decideau să o facă. Dacă era să-și întâlnească sfârșitul, o va face fără frică, cu onoare.

Tremurând în interior dar refuzând să o arate, Thor a galopat mai departe și mai departe de ceilalți, șarjând pe deal în jos spre armata care avansa. Lângă el, Krohn a sprintat, nepierzând niciun pas.

Thor a auzit un strigăt în spatele lui, tovarășii săi din Legiune alergând să-l prindă din urmă. Erau la doar douăzeci de metri distanță și au galopat după el, ridicând un strigăt de luptă. Thor a rămas în față, dar se simțea bine să aibă sprijinul lor în spatele lui.

Înaintea lui Thor un contingent de războinici s-a desprins din armata McCloud, repezindu-se înainte să se întâlnească cu Thor, vreo cincizeci de oameni. Erau la o stă de metri în față și se apropiau rapid, și Thor a tras înapoi praștia, a pus o piatră, a țintit și a aruncat. L-a țintit pe războinicul din fruntea lor, un om mare, cu un pieptar de argint, și ținta lui a fost perfectă. L-a lovit pe bărbat la baza gâtului, între plăcile armurii, și omul a căzut de pe cal, aterizare pe pământ în fața celorlalți.

Cum a căzut, calul a căzut cu el, iar zecile de cai din spatele lui s-au îngrămădit, trimițându-și soldații în zbor la pământ, cu fața înainte.

Înainte ca ei să poată reacționa, Thor a plasat o altă piatră, s-a întins înapoi și a aruncat-o. Din nou, țintise bine, și l-a lovit pe unul dintre războinicii din față în tâmplă, în locul expus de partea ridicată a coifului, și l-a dărâmat de pe cal, peste alți câțiva războinici, dărâmându-i ca pe niște piese de domino.

Cum Thor galopa, o suliță de aruncat i-a zburat pe lângă cap, apoi o suliță, apoi un ciocan de aruncat și o daltă de aruncat, și a știut că frații lui de Legiune îl susțineau. Și ținta lor a fost bună, și armele lor au doborât soldații McCloud cu precizie mortală, mai mulți dintre ei căzând de pe cai și prăbușindu-s în alții care au căzut cu ei.

Thor a fost entuziasmat să vadă că au reușit deja să doboare zeci de soldați McCloud, unii dintre ei cu lovituri directe, dar cei mai mulți împiedicându-se de caii căzuți. Contingentulul avansat de cincizeci de oameni era acum la pământ, zăcând într-un mare nor de praf.

Dar oastea McCloud era puternică, iar acum era rândul lor să riposteze. Când Thor a ajuns la treizeci de pași de ei, mai mulți și-au a aruncat armele spre el. Un ciocan de aruncat a venit chiar spre fața lui, și Thor s-a ferit în ultimul moment, fierul vâjâindu-i pe lângă ureche, ratându-l cu doar câțiva centimetri. O suliță a venit zburând spre el la fel de repede și el s-a aplecat în cealaltă parte, iar vârful i-a zgâriat exteriorul armurii, din fericire ratându-l de puțin. O daltă aruncată i-a venit drept spre față, iar Thor a ridicat scutul și blocat-o. S-a înfipt în scut, și Thor s-a întins, a scos-o și a aruncat-o înapoi spre atacatorul său. Thor țintise bine, și s-a înfipt în pieptul omului, străpungându-i cămașa de zale; cu un țipăt omul a s-a prăbușit moale peste cal, mort.

Thor a continuat să șarjeze. S-a repezit chiar în grosul armatei, într-o mare de soldați, pregătit să-și întâlnească moartea. El a strigat și și-a ridicat sabia, lăsând să iasă un mare strigăt de luptă; în spatele lui, frații săi de arme au strigat și ei.

Cu o mare ciocnire de arme, a venit impactul. Un luptător imens, matur, s-a repezit la el, a ridicat un topor de două mâini și l-a adus în jos spre capul lui Thor. Thor s-a ferit, lama trecând pe lângă el, și l-a tăiat pe soldat pe abdomen, călărind mai departe; omul a strigat și s-a prăbușit moale peste calul lui. Căzând, el a scăpat toporul de luptă, și acesta s-a dus răsucindu-se în zbor într-un cal McCloud, care a țipat și s-a ridicat în două picioare, aruncându-și călărețul în alți câțiva.

Thor a continuat să șarjeze, chiar în grosul războinicilor McCloud, sute dintre ei, tâindu-și drum prin ei, și unul după altul l-au atacat cu săbii, topoarele, buzduganele, și el le-a blocat cu scutul sau le-a evitat, tăind înapoi, ferindu-se și aplecându-se, galopând direct printre ei. Era prea rapid, prea agil pentru ei, și ei nu se așteptaseră la așa ceva. Fiind o armată uriașă, nu puteau manevra suficient de repede să-l oprească.

În jurul lui s-au auzit multe zăngănituri de metal, căci loviturile au plouat spre el din toate direcțiile. El le-a blocat una după alta cu scutul și sabia. Dar nu le putea opri pe toate. O sabie l-a tăiat superficial la umăr, și a strigat de durere când i-a dat sângele. Din fericire rana era puțin adâncă și nu-l împiedica să lupte. El a continuat să riposteze.

Thor, luptând cu ambele mâini, a fost înconjurat de războinici McCloud, și în curând loviturile au început să devină mai slabe, când alți membri ai Legiunii s-au alăturat grupului. Zăngănitul a devenit mai puternic când bărbații McCloud au luptat împotriva băieților din Legiune, săbiile izbind în scuturi, sulițele lovind caii, sulițele de aruncat fiind înfipte în armuri, oamenii luptând în toate felurile. Țipetele sunau din ambele părți.

Legiunea avea un avantaj în faptul că era o forță mică și agilă în luptă, zece dintre ei în mijlocul unei armate uriașe și lente. Era o strangulare, și nu toți războinicii McCloud puteau ajunge la ei în același timp; Thor s-a trezit luptându-se cu doi sau trei oameni odată, dar nu mai mult. Și frații săi care-i protejau spatele nu l-au lăsat să fie atacat din spate.

Cum un razboinic l-a prins pe Thor cu garda jos și și-a trimis îmblăciul spre capul lui, Krohn a mârâir și s-a năpustit. Krohn a sărit sus în aer și l-a mușcat de încheietura mâinii; a sfâșiat-o, sângele zburând peste tot, forțându-l pe soldat să schimbe direcția chiar înainte ca îmblăciul să-l lovească pe Thor în cap.

Era ca o ceață cum Thor lupta și tăia și para în toate direcțiile, folosind fiecare picătură de talent pentru a se apăra, pentru a ataca, pentru a avea grijă de frații lui și a fi atent și la sine însuși. A apelat instinctiv la zilele nesfârșite de antrenament, de a fi atacat din toate părțile, în toate situațiile. Într-un fel, totul venea firesc. Ei îl antrenaseră bine, și el s-a simțit capabil să facă față situației. Teama lui era mereu prezentă, dar s-a simțit în stare să o controleze.

Cum Thor a luptat și a luptat, brațele devenindu-i grele, umerii obosiți, cuvintele lui Kolk i-au răsunat în urechi:

Inamicul nu va lupta niciodată în termenii tăi. El va lupta în ai lui. Război pentru tine înseamnă război pentru altcineva.

Thor a reperat un războinic scund, cu umeri largi, ridicând un lanț ghimpat cu ambele mâini și învârtindu-l, țintind către partea din spate a capului lui Reece. Reece nu l-a văzut venind; într-o clipă, el va fi mort.

Thor a sărit de pe cal, mișcându-se prin aer și dărâmându-l pe războinic chiar înainte să lanseze lanțul. Cei doi au căzut de pe cal și au aterizat dur pe pământ într-un nor de praf, Thor rostogolindu-se iar și iar, cu răsuflarea tăiată, pe când caii tropăiau în jurul lui. S-a luptat corp la corp cu războinicul, tăvălindu-se pe jos, și când bărbatul a vrut să-și folosească degetele mari ca să-i scoată ochii lui Thor, Thor a auzit deodată un țipăt și a văzut-o pe Estopheles repezindu-se și înfigându-și ghearele în ochii bărbatului, chiar înainte de a-l putea răni pe Thor. Omul a strigat, ducându-și mâinile la ochi, și Thor l-a lovit tare cu cotul și l-a dat jos de pe el.