Strigăt De Onoare

CAPITOLUL NOUĂ

Erec ăși conducea calul la galop pe Drumul de Miazăzi, mai repede ca niciodată, făcând tot ce putea pentru a evita găurile de pe drum în noaptea neagră. Nu se oprise din călărit de când primise vestea răpirii lui Alistair, a vânzării ei ca sclavă și a ducerii ei la Baluster. Nu se putea opri din a-și aduce reproșuri. Fusese prost și naiv să aibă încredere în hangiu, să creadă că acesta își va ține cuvântul, își va respecta partea din înțelegere și o va elibera pe Alistair după ce el câștiga turneul. Cuvântul lui Erec era onoarea lui, și el presupusese că și pentru alții era la fel. A fost o greșeală prostească. Și Alistair a plătit prețul pentru ea.

Inima lui Erec se rupea la gândul ei, și și-a îmboldit mai tare calul. O astfel de doamnă frumoasă și rafinată, mai întâi să fie nevoită să sufere umilința de a lucra pentru hangiu - și acum, să fie vândută în sclavie, și nici mai mult, nici mai puțin decât în comerțul sexual. Gândul la asta îl înfuria și nu se putea abține să nu simtă că într-un fel era responsabil: dacă el nu ar fi apărut în viața ei, nu s-ar fi oferit să o ia de acolo, probabil că hangiul nu s-ar fi gândit la acest lucru.

Erec se repezea prin noapte, sunetul copitelor calului său mereu prezente, umplându-i urechile, împreună cu sunetul respirației calului său. Calul era mai mult decât epuizat, iar Erec se temea că l-ar putea călări până murea. Erec se dusese direct la hangiu după turnir, nu se oprise să ia o pauză, și era atât de copleșit de epuizare că se simțea de parcă ar fi putut pur și simplu să se scurgă și să cadă de pe cal. Dar și-a forțat ochii să rămână deschiși, s-a forțat să rămână treaz, cum călărea pe sub ultimele raze ale lunii pline, îndreptându-se mereu spre sud, spre Baluster.

Erec auzise povești despre Baluster de-a lungul vieții sale, deși era un loc unde nu fusese niciodată; din zvonuri, era un loc cunoscut pentru jocuri de noroc, opiu, sex, fiecare viciu imaginabil în regat. Era locul unde se adunau nemulțumitii din toate cele patru colțuri ale Inelului, să exploateze orice fel de sărbătoare întunecată cunoscută de om. Locul era opusul a cine era el. El nu juca și rareori bea, preferând să-și petreacă timpul liber antrenându-se, ascuțindu-și abilitățile. Nu putea să înțeleagă genul de oameni care îmbrățișau lenea și orgiile, cum o făceau cei care frecventau Baluster. A veni aici nu era de bun augur pentru el. Nimic bun nu putea ieși din asta. Doar gândul că ea se afla într-un astfel de loc îi făcea inima să se strângă. Știa că trebuia să o salveze rapid, și să o ducă departe de aici, înainte să se întâmple vreo nenorocire.

Cum luna a coborât pe cer, cum drumul a devenit mai larg și mai circulat, Erec a văzut pentru prima dată orașul: numărul nesfârșit de torțe care-i luminau zidurile făcea orașul să arate ca un foc de tabara în noapte. Erec nu era surprins: se spunea că locuitorii rămâneau treji toată noaptea.

Erec a călărit mai repede pe măsură ce se apropia orașul, și în final a trecut pe un pod mic de lemn, cu torțe pe fiecare parte, cu o santinelă somnoroasă moțăind la baza acesteia, care a sărit în sus când Erec a trecut ca o furtună. Paznicul a strigat după el: "Hei!"

Dar Erec nici măcar nu a încetinit. Dacă omul își aduna încrederea să-l urmărească pe Erec - lucru de care Erec se îndoia foarte mult - atunci Erec avea să se asigure că era ultimul lucru pe care avea să-l facă.

Erec s-a repezit prin intrarea mare, deschisă a orașului, care dădea într-o piață înconjurată de ziduri mici, străvechi, de piatră. Cum a intrat, el s-a repezit pe străzile înguste, atât de luminoase, toate împânzite cu torțe. Clădirile erau construite aproape una de alta, dând orașului o senzație de îngust, de claustrofobic. Străzile erau pline până la refuz de oameni, și aproape toți păreau beți, poticnindu-se încoace și încolo, țipând tare, îmbrâncindu-se unii pe alții. Era ca o petrecere uriașă. Și fiecare al doilea magazin era o taverna sau un loc pentru jocuri de noroc.

Erec știa că acesta era locul potrivit. O putea simți pe Alistair aici, pe undeva. El a înghițit din greu, sperând că nu era prea târziu.

A călărit până la ceea ce părea a fi o tavernă deosebit de mare în centrul orașului, cu o mulțime de oameni învârtindu-se prin fața ei, și s-a gândit că ar fi un loc bun pentru a începe.

A descălecat și s-a grăbit înăuntru, făcându-și loc cu coatele printre oamenii gălăgioși de la băutura și croindu-și drum până la hangiu, care stătea în spate, în centrul camerei, scriind numele oamenilor pe când le lua monedele și îi direcționa către camere. Era un bărbat care arăta slinos, arborând un zambet fals, transpirat, și care își freca mâinile numărându-le monedele. S-a uitat în sus la Erec, cu un zâmbet de plastic pe față.

"O cameră, domnule?" a întrebat el. "Sau doriți femei?"

Erec clătină din cap și veni mai aproape de om, ca să fie auzit peste gălăgia din jur.

"Caut un negustor," a spus Erec. "Un negustor de sclavi. El a venit pe acest drum de la Savaria cu doar o zi sau ceva de genul în urmă. A adus marfă prețioasă. Marfă umană."

Omul și-a lins buzele.

"Ce căutați sunt informații valoroase", a spus bărbatul. "Eu pot să ofer asta, la fel de ușor cum pot oferi o cameră."

Omul a întins mâna și și-a frecat degetele, apoi a întins palma. S-a uitat în sus la Erec și a zâmbit, sudoarea formându-i-se pe buza de sus.

Erec a fost dezgustat de acest om, dar dorea informații, și nu a vrut să piardă timpul, asa ca a scos punga și a pus o monedă mare de aur în mâna omului.

Ochii omului s-au deschis larg când a examinat-o.

"Aurul Regelui," a observat el, impresionat.

L-a măsura pe Erec în sus și în jos, cu o privire de respect și uimire.

"Ai călărit tot drumul de la Curtea Regelui, atunci?" a întrebat el.

"Destul", a spus Erec. "Eu sunt cel care pune întrebări. Eu te-am plătit. Acum spune-mi: unde este negustorul?

Omul și-a lins buzele de mai multe ori, apoi s-a aplecat mai aproape.

"Omul pe care-l căutați este Erbot. El vine pe aici o dată pe săptămână, cu un nou lot de curve. Le vinde celui care oferă mai mult. O să-l găsiți, probabil, în vizuina lui. Urmați această stradă până la capăt, și stabilimentul său se afla acolo. Dar dacă fata pe care o căutați are vreo valoare, probabil s-a dat deja. Curvele lui nu durează mult."

Erec s-a întors să plece, când a simțit o mână caldă, umedă și slinoasă apucându-l de încheietura mâinii. Se întoarse, surprins să-l vadă pe hangiu apucându-l.

"Dacă tot cauți curve, de ce nu încerci una de-a mea? Sunr la fel de bun ca ale lui, și la jumătate de preț."

Erec a mârâit la om, revoltat. Dacă ar fi avut mai mult timp, probabil că l-ar fi omorât, doar pentru a scăpa lumea de un astfel de om. Dar, privind imaginea generală, a decis că nu merita efortul.

Erec i-a scuturat mâna de pe el, apoi s-a aplecat aproape.

"Pune-ți din nou mâinile pe mine," l-a avertizat Erec, "și o să-ți dorește să nu o fi făcut. Acum, fă doi pași înapoi de lângă mine înainte să găsesc un loc frumos pentru această spadă pe care o am în mână."

Hangiul a privit în jos, cu ochii larg deschiși de frică, și a făcut mai mulți pași înapoi.

Erec s-a întors și a ieșit vijelios din cameră, făcându-și loc cu coatele și îmbrâncind clienții din calea lui cum s-a repezit din nou afară prin ușile duble. Nu mai fusese niciodată atât de dezgustat de umanitate.

S-a urcat pe cal, care se foia și fornăia la niște trecători beți care se uitau la el - fără îndoială, s-a gândit Erec, pentru a încerca să-l fure. Se întrebă dacă chiar ar fi încercat să o facă, dacă el nu s-ar fi întors, și și-a făcut o notă mentală să-și lege calul mai sigur în locul următor. S-a minunat de viciile acestui oraș. Totuși, calul său, Warkfin, era un cal de luptă oțelit, și dacă cineva încerca să-l fure, l-ar fi omorât sub copite.

Erec l-a îmboldit pe Warkfin, și s-au repezit pe strada îngustă, Erec făcând tot ce putea pentru a evita mulțimea de oameni. Era târziu în noapte, dar străzile păreau să devină tot mai pline cu oameni, oameni de toate rasele amestecându-se unii cu alții. Mai mulți clienți beți au strigat la el pe când trecea pe lângă ei prea repede, dar lui nu-i păsa. Simțea că Alistair era aproape și nu se va opri de la nimic până când nu o avea înapoi.

Strada se termina cu un zid de piatră, iar ultima clădire pe dreapta era o tavernă înclinată, cu pereți de lut de culoare albă și un acoperiș de paie, care părea și fi avut zile mai bune. După cum aratau oamenii care intrau și ieșeau, Erec a simțit că acesta era locul potrivit.

Erec a coborât de pe cal, l-a legat bine de un stâlp și s-a repezit pe uși. Cum a făcut-o, s-a oprit din drum, surprins.

Locul era luminat slab, o cameră mare, cu câteva torțe pâlpâitoare pe pereți și un foc muribund în șemineul din colțul îndepărtat. Covoare erau întinse peste tot, iar pe ele erau întinse zeci de femei, îmbrăcate sumar, legate cu frânghii groase între ele și de pereți. Toate păreau drogate - Erec putea mirosi opiul în aer, și a văzut o pipă trecută de la una la alta. Câțiva bărbați bine îmbrăcați se plimbau prin cameră, lovind și desfăcând picioarele femeilor aici și acolo, ca și cum testau marfa și decideau ce să cumpere.

În colțul îndepărtat al camerei se afla un singur bărbat pe un mic scaun de catifea rosie, purtand o mantie de mătase, cu femei legate cu lanțuri de fiecare parte a lui. În picioare în spatele lui stăteau niște bărbați masivi, musculoși, cu fețele acoperite de cicatrici, mai înalți și mai lați în umeri chiar și decât Erec, arătând ca și cum ar fi fost încântați să omoare pe cineva.

Erec a studiat scena și și-a dat seama exact ce se întâmpla: era un stabiliment sexual, aceste femei erau de vânzare, iar bărbatul din colț era pivotul, omul care o răpise pe Alistair - și, probabil, le răpise și pe toate aceste femei, de asemenea. Chiar și acum Alistair ar putea fi în această cameră, a realizat Erec.

El a izbucnit în acțiune, grăbindu-se frenetic printre culoarele de femei și uitându-se la toate fețele, căutând-o. Erau câteva zeci de femei în această cameră, unele leșinate, iar camera era atât de întunecată că era greu să-și dea seama imediat. Se uită la față după față, mergând printre rânduri, când deodată o palmă mare l-a lovit în piept.

"Ai plătit?" a venit o voce aspră.

Erec s-a uitat în sus și a văzut un bărbat foarte mare în picioare lângă el, încruntându-se în jos.

"Vrei să te uiți la femei, trebuie să plătești", a spus grav omul, cu o voce joasă. "Astea sunt regulile."

Erec a mârâit înapoi la om, simțind ura ridicându-se în el, și apoi, mai rapid decât omul putea clipi, s-a întins și l-a lovit cu podul palmei chiar în esofag.

Omul a icnit, cu ochii larg deschiși, apoi a căzut la genunchi, ținându-se de gât. Erec i-a tras un cot în tâmplă și omul a căzut cu fața la pămînt.

Erec a mers rapid printre rânduri, scanând cu disperare fețele după Alistair, dar ea nu se vedea nicăieri. Nu era aici.

Inima lui Erec bătea să-i sară din piept când s-a grăbit spre colțul îndepărtat al camerei, la omul mai în vârstă care stătea în colț, supraveghind totul.

"Ați găsit ceva ce vă place?" întrebă omul. "Ceva pentru care vreți să licitați?"

"Caut o femeie," a început Erec, cu oțel în voce, încearcând să-și mențină calmul, "și am de gând să spun asta doar o dată. E înaltă, cu părul blond lung și ochii verzi-albaștri. Numele ei este Alistair. Ea a fost luat din Savaria cu doar o zi sau două în urmă. Mi s-a spus că a fost adusă aici. E adevarat?"

Omul clătină încet din cap, rânjind.

"Proprietatea pe care o căutați a fost deja vândută, mi-e teamă", a spus bărbatul. "Un specimen bun, totuși. Aveți bun gust. Alegeți o alta, și vă voi da o reducere."

Erec s-a uitat urât, simțind înăuntrul său o furie mai puternică decât orice simțise vreodată.

"Cine a luat-o?" mârâi Erec.

Bărbatul zâmbi.

"Oh, dar tu pari fixat pe această sclavă anume."

"Ea nu este o sclavă", mârâi Erec. "Ea este soţiamea. "

Omul s-a uitat înapoi, șocat - apoi a dat brusc capul pe spate și a râs în hohote.

" Soţiata! Asta e una bună. Nu mai e, prietene. Acum, ea este jucăria altcuiva." Apoi fața hangiului se întunecă, într-o grimasă rea, în timp ce le făcu semn acoliților săi, și a adăugat: "Acum scăpați-mă de gunoiul ăsta."

Cei doi bărbați plini de mușchi au înaintat și, cu o viteză care l-a surprins pe Erec, s-au repezit la el amândoi deodată, vrând să-l apuce de piept.

Dar ei nu și-au dat seama pe cine atacau. Erec era mai rapid decât amândoi, ocolindu-i, apucând încheietura mâinii unuia dintre ei și îndoind-o înapoi până când omul a căzut pe spate, iar apoi lovindu-l pe celălalt cu cotul în gât, în același timp. Erec a făcut un pas înainte și i-a zdrobit traheea omului de pe podea, lăsându-l inconștient, apoi s-a aplecat și i-a dat un cap în gură celuilalt, care se ținea de gât, făcându-l și pe el să-și piardă cunoștința.

Cei doi bărbați zăceau acolo, inconștienți, și Erec a pășit peste trupurile lor și către hangiu, care acum tremura scuturând scaunul, cu ochii larg deschiși de frică.

Erec a întins mâna, l-a apucat pe om de păr, i-a tras capul pe spate și i-a pus un pumnal la gât.

"Spune-mi unde este, și s-ar putea să te las să trăiești", a mârâit Erec.

Omul s-a bîlbîit.

"Îți voi spune, dar îți pierzi timpul", a răspuns el. "Am vândut-o unui nobil. El are propria sa forță de cavaleri și locuiește în propriul castel. El este un om foarte puternic. Castelul său nu a fost niciodată străpuns. Și dincolo de asta, el are o întreagă armată de rezervă. E un om foarte bogat, are o armată de mercenari care să-i facă pe plac în orice moment. Orice fată cumpără, o păstrează. Nu există nicio cale să o eliberezi vreodată. Deci, du-te înapoi de oriunde ai venit. Ea nu mai e."

Erec a presat mai tare lama pe gâtul omului, până a început să curgă sângele, iar bărbatul a țipat.

"Unde este acest lord?" mârâi Erec, pierzându-și răbdarea.

"Castelul lui este la vest de oraș. Ia-o pe poarta de vest a orașului și du-te până la drumul se termină. Îi vei vedea castelul. Dar este o pierdere de timp. El a plătit niște bani buni pentru ea - mai mult decât făcea."

Lui Erec îi ajunsese. Fără să se oprească, i-a tăiat gâtul negustorului de sclave, omorându-l. Sângele s-a vărsat peste tot cum bărbatul s-a prăbușit din scaun, mort.

Erec s-a uitat în jos la trupul mort, la acoliții inconștienți, și s-a simțit revoltat de tot acest loc. Nu-i venea să creadă că așa ceva exista.

Erec a mers prin cameră și a început să taie funiile care le țineau legate pe femei, tăind funia groasă, eliberându-le una câte una. Mai multe dintre ele au sărit în sus și au fugit spre ușă. Curând intreaga cameră era liberă, și toate se călcau în picioare spre ușă. Unele erau prea drogate pentru a se mișca, și altele le-au ajutat.

"Oricine ai fi", i-a spus o femeie lui Erec, oprindu-se la ușă, "fii binecuvântat. Și oriunde te-ai duce, Dumnezeu să te ajute."

Erec a apreciat recunoștința și binecuvântarea; căci avea sentimentul neplăcut că, acolo unde se ducea, avea să aibă nevoie de ea.

CAPITOLUL ZECE

Au venit zorii, revărsându-se prin ferestrele mici ale cabanei Illeprei, căzând peste pleoapele închise ale lui Gwendolyn și trezind-o încet. Primul soare, de un portocaliu șters, o mângâia, trezind-o în liniștea aproape deplină a zorilor. Ea a clipit de mai multe ori, la început dezorientată, întrebându-se unde era. Și apoi ea și-a dat seama:

Godfrey.

Gwen adormise pe podeaua cabanei, întinsă pe un pat de paie lângă patul lui. Illepra a dormit chiar lângă Godfrey, si fusese o noapte lungă pentru toți trei. Godfrey a gemut toată noaptea, foindu-se și întorcându-se de pe o parte e alta, și Illepra l-a îngrijit neîncetat. Gwen fusese acolo pentru a ajuta în orice fel a putut, aducând cârpe umede, clătindu-le, punându-le pe fruntea lui Godfrey și dându-i Illeprei ierburile și alifiile pe care i le ceruse continuu. Noaptea păruse fără sfârșit; de multe ori Godfrey țipase, și ea fusese sigură că murea. Mai mult de o dată el îl strigase pe tatăl lor, și asta îi dăduse fiori lui Gwen. Ea a simțit prezența tatălui ei, plutind peste ei, puternic. Ea nu știa dacă tatăl ei ar vrea ca fiul său să trăiască sau să moară - relația lor fusese întotdeauna atât de plină de tensiune.

Și Gwen a dormit în cabană pentru că nu știa unde să se ducă. Se simțea în nesiguranță să se întoarcă la castel, să fie sub același acoperiș cu fratele ei; ea s-a simțit în siguranță aici, în grija Illeprei, cu Akorth și Fulton în picioare de pază în fața ușii. Ea a simțit că nimeni nu știa unde era, și asta îi convenea. În plus, se apropiase de Godfrey în ultimele zile, îl descoperise pe fratele pe care nu-l cunoscuse niciodată, și o durea să se gândească la el pe moarte.

Gwen s-a ridicat amețită în picioare, grăbindu-se lângă Godfrey, cu inima bătându-i tare, întrebându-se dacă era încă în viață. O parte din ea a simțit că, dacă el s-ar fi trezit dimineața, ar supraviețui, și că dacă nu o făcea, totul se termina. Illepra s-a trezit și s-a grăbit și ea să se uite. Ea trebuie să fi adormit la un moment dat în noapte; Gwen cu greu ar fi putut să o acuze de asta.

Cele două au îngenuncheat acolo, alături de Godfrey, pe când micuța cabană s-a umplut de lumină. Gwen a pus o mână pe încheietura mâinii lui și l-a scuturat, iar Illepra s-a întins și i-a pus o mână pe frunte. Ea a închis ochii și a respirat - și brusc ochii lui Godfrey s-au deschis larg. Illepra și-a tras mâna înapoi, surprinsă.

Și Gwen a fost surprinsă. Ea nu se aștepta să vadă că Godfrey deschide ochii. Încet, s-a întors și s-a uitat direct la ea.

"Godfrey?" a întrebat ea.

El a mijit ochii, i-a închis și i-a deschis din nou; apoi, spre uimirea ei, s-a sprijinit într-un cot și s-a uitat la ele.

"Cât este ceasul?" a întrebat el. "Unde mă aflu?"

Vocea lui suna alertă, sănătoasă, și Gwen nu s-a simțit niciodată atât de ușurată. Ea a izbucnit într-un zâmbet imens, împreună cu Illepra.

Gwen s-a repezit înainte și l-a îmbrățișat, oferindu-i o îmbrățișare de urs, apoi s-a tras înapoi.

"Ești în viață!" exclamă ea.

"Bineînțeles că sunt", a spus el. "De ce nu aș fi? Cine este ea? întrebă el, întorcându-se spre Illepra.

"Femeia care ți-a salvat viața", a răspuns Gwen.

"Mi-a salvat viata?"

Illepra se uită în jos la podea.

"Am ajutat doar un pic", a spus ea, cu umilință.

"Ce mi s-a întâmplat?" o întrebă el pe Gwen, frenetic. "Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că beam în tavernă și apoi ..."

"Ai fost otrăvit", a spus Illepra. "O otravă foarte rară și puternică. Nu am întâlnit-o de ani de zile. Ești norocos să fii în viață. De fapt, tu ești singurul pe care l-am văzut să-i supraviețuiască. Cineva trebuie să fi privit în jos la tine."

La cuvintele ei, Gwen a știut că avea dreptate, și imediat s-a gândit la tatăl ei. Soarele brăzda ferestrele, mai puternic, și ea a simțit prezența tatălui lor cu ei. El a vrut ca Godfrey să trăiască.

"Ți-o meriți", a declarat Gwen cu un zâmbet. "Ai promis să te lași de băut. Acum, uita-te ce s-a întâmplat."

El s-a întors și a zâmbit; ea i-a văzut viața revenindu-i în obraji și s-a simțit plină de ușurare. Godfrey era înapoi.

"Mi-ai salvat viața", i-a spus el, cu seriozitate.

S-a întors spre Illepra.

"Amândouă ați făcut-o", a adăugat el. "Nu știu cum vă voi răsplăti vreodată."

Cum el s-a uitat la Illepra, Gwen a observat ceva, era ceva în privirea lui, ceva mai mult decât recunoștință. Se întoarse și se uită la Illepra, și o observă roșind, privind în jos la podea - și Gwen și-a dat seama că se plăceau unul pe altul.

Illepra s-a întors repede și a traversat camera, întorcându-le spatele, făcându-și de lucru cu o potiune.

Godfrey privi înapoi la Gwen.

"Gareth?" întrebă el, dintr-o dată solemn.

Gwen dădu din cap înapoi, înțelegând ce o întreba.

"Ai noroc că nu ești mort", a spus ea. "Firth este."

"Firth?" vocea lui Godfrey s-a ridicat, surprinsă. "Mort? Dar cum?"

"L-a spânzurat", a spus ea. "Tu trebuia să fii următorul."

"Si tu?" întrebă Godfrey.

Gwen ridică din umeri.

"El are planuri să mă mărite. M-a vândut celor din Nevaruns. Se pare că sunt pe drum să mă ia."

Godfrey se ridică, indignat.

"N-am să-i permit niciodată!" a exclamat el.

"Nici eu" răspunse ea. "Voi găsi o cale."

"Dar fără Firth, nu avem nicio dovadă", a spus el. "Nu avem nicio cale să-l dăm jos. Gareth va fi liber."

"Vom găsi o cale", a răspuns ea. "Vom găsi -"

Dintr-o dată, cabana s-a umplut cu lumina când ușa s-a deschis și Akorth și Fulton au intrat înăuntru.

"Doamna mea -" a început Akorth, apoi s-a întors la vederea lui Godfrey.

"Fiu de cățea!" a strigat Akorth de bucurie către Godfrey. "Ştiam eu! Ai înșelat aproape totul în viață - știam că vei înșela și moartea!"

"Știam că nu berea te va băga în mormânt!" a adăugat Fulton.

Akorth și Fulton s-au repezit la el, si cum Godfrey a sărit în sus din pat, toți s-au îmbrățișat.

Apoi Akorth se întoarse spre Gwen, serios.

"Doamna mea, îmi pare rău că vă deranjez, dar am văzut un contingent de soldați la orizont. Ei se grabesc spre noi chiar acum."

Gwen se uită alarmată la el, apoi a fugit afară, toți urmând-o, aplecând capul și mijind ochii în lumina soarelui puternic.

Grupul a stat afară, și Gwens-a uitat la orizont și a văzut un mic grup de Cavaleri de Argint călărind spre cabană. O jumătate de duzină de bărbați veneau la viteză maximă, și nu era nicio îndoială că veneau spre ei.

Godfrey a dus mîna în jos pentru a trage sabia, dar Gwen i-a pus o mână liniștitoare pe încheietura mâinii.

"Aceștia nu sunt oamenii lui Gareth, sunt ai lui Kendrick. Sunt sigură că ei vin în pace."

Soldații au ajuns la ei și, fără să se oprească, au coborât de pe cai și au îngenuncheat în fața lui Gwendolyn.

"Doamna mea", a spus soldatul din față. "Vă aducem o veste mare. I-am împins înapoi pe cei din clanul McCloud! Fratele Dvs. Kendrick este în siguranță, și mi-a cerut să vă trimit un mesaj:. Thor este bine."

Gwen a izbucnit în lacrimi la știri, copleșită de recunoștință și ușurare, pășind înainte și îmbrățișându-l pe Godfrey, care a îmbrățișat-o înapoi. Se simțea ca și cum viața îi fusese înapoiată.

"Se vor întoarce cu toți astăzi," a continuat mesagerul, "și va fi o mare sărbătoare la Curtea Regelui!"

"Vești bune, într-adevăr!" a exclamat Gwen.

"Doamna mea," a venit un alt glas profund, și Gwen s-a uitat și a văzut un lord, un războinic renumit, Srog, îmbrăcat în roșul distinctiv al Apusului, un bărbat pe care l-a cunoscut încă de când era mică. El fusese apropiat de tatăl ei. El a îngenuncheat în fața ei, și ea s-a simțit rușinată.

"Vă rog, domnule", a spus ea, "nu îngenuncheați în fața mea."

Era un bărbat faimos, un lord puternic care avea mii de soldați în subordine, și care domnea peste orașul său, Silesia, fortăreața Apusului, un oraș neobișnuit, construit chiar în stâncă pe o margine a Canionului. Era aproape de nepătruns. El fusese unul dintre puținii în care tatălui ei a avut vreodată încredere.

"Am venit aici cu acești oameni pentru că am auzit că au loc mari schimbări la Curtea Regelui", a spus el, cu aer cunoscător. "Tronul este instabil. Un nou conducător - un conducător ferm, un adevărat conducător - trebuie să fie pus în locul lui. A ajuns la mine vestea despre din dorința tatălui tău ca Tu să domnești. Tatăl tău a fost ca un frate pentru mine, și cuvântul Lui este sfânt pentru mine. Dacă aceasta este dorința lui, atunci este și a mea. Am venit să-ți spun că, dacă Tu ai domni, atunci oamenii mei îți vor jura credință. Te-aș îndemna să acționezi în curând. Evenimentele de astăzi au dovedit că Curtea Regelui are nevoie de un nou conducător. "

Gwen a stat acolo, luată prin surprindere, neștiind cum să răspundă. Se simțea profund umilită, și simțea și un sentiment de mândrie, dar, de asemenea, se simțea copleșită, implicată până peste cap.

"Vă mulțumesc, domnule", a spus ea. "Sunt recunoscătoare pentru cuvintele voastre, și pentru ofertă. Mă voi gândi profund. Pentru moment, doresc doar să-i urez bun venit acasă fratelui meu - și lui Thor."

Srog a plecat capul, și un corn a sunat la orizont. Gwen s-a uitat în sus și a putut vedea deja norul de praf: apărea o armată mare. Ea a ridicat o mână pentru a bloca soarele și i-a crescut inima. Chiar de aici, putea simti cine era. Erau Cavalerii de Argint Silver, oamenii regelui.

Și în fruntea lor călărea Thor.